Deșertăciune-s toate...

Cu fiecare zi ce trece
Simt c-am venit într-o lume
Așa de rece.
Mă uit pe chipuri de ființe
Și văd atâtea suferințe;
O singură durere nu-i
Acea de dorul Cerului
Născută.
O singură greșeală-i
De ajuns
Să se creeze între noi
Pereți de nepătruns.
Și-atunci slăbit
De-atâta neajuns
Din inimi,
Spre Tine-mi-nalț privirea
Spre Tine-mi adun
Toată trăirea:
Preabunul meu Părinte
Tată Sfânt
Când sufletu-mi plăpând
Îl vei vedea zăcând
De lepra sufletescă
Revarsă mila Ta cerească
Nu mă lăsa ca să mă sting
Îngăduiește-mi Doamne
Ca să mă văd pe mine
Așa precum sunt
Însuflețit de duh pământ.
Atât de mult aș vrea
S-ating frumoasa pocăință
De-aș birui a mea slăbită stăruință!
E chiar aici în fața mea
O simt, dar nu o pot vedea...
Și-atât de mult ființa-mi
Se-ntristează
Când văd atâta alergare
După deșertăciune...
Deșarte-s toate
Toate trec
Un singur lucru sfânt rămâne
Prezența Ta.
De-aceea când rănit
De dorul Vieții
Ai să mă vezi căzând
Să nu mă lași plângând
Să nu mă lași
În suferință grea
Ci să-mi arăți
Iubirea și milostivirea Ta!
Când văd că toate
Îmi distrag privirea
Când simt că toate
Mă atrag în jos,
Îmi înalț privirea
Către Sus
Acolo văd lumina
Zăresc o rază blândă
Un Soare gingaș
Ce-ncălzește
Adâncurile-nghețate.
Deșertăciune-s toate
Cele pământești
O singură Iubire
Va rămânea în veci
A Blândului
Și Milostivului Stăpân!