Ca o dulceață minunată de psalm,
dragostea lui Dumnezeu ne împresoară.
Ca o cântare îmbalsămată,
de peste tot bucuria vieții ne înfășoară.
Și inimile noastre însetoșate
sorb din adânca înfiorare,
ca peștii în apele afundate,
muzica binecuvântării Sale.
(Ieroschim. Daniil Tudor, 30 mai 1953, Sihăstria Neamț)

Cautati si ...veti afla

sâmbătă, 27 februarie 2010

Inimă...tăcere...


Afară este întuneric...ceasul bate de miezul nopții...luminile caselor se sting una câte una...undeva în depărtare...se văd niște lumini pâlpâind...este Obștea...de obicei cei din Obște se trezesc primii și se culcă ultimii. La mănăstire timpul se pierde, se dizolvă în veșnicie. Ei nu mai trăiesc timpul măsurabil, ei deși sunt cu trupul aici trăiesc în altă lume...o lume sfântă, curată, luminoasă, bucuroasă, cu iubire. După ce părintele face încheierea și fiecare își ia iertare de la ceilalți, călugării se retrag fiecare la chilia sa. Dar nu pentru a dormi...ci pentru a continua, fiecare în intimitatea sa, clipa cea mai frumoasă a zilei...rugăciunea...vorbirea cu Dumnezeu...Monahul e singur dar nu însingurat;el poartă în inimă tăcerea...gândurile au încetat să mai vorbească în monah, pentru din adâncul său curățat prin lacrimi vorbește Domnul...zăresc cu ochii minții o luminiță ce pâlpâie delicat...e lumina de la candela monahului ce arde neîncetat arătând parcă focul lăntric al dorului sfânt ce-l mistuie. Și la fiecare răsuflare a lui aud o șoaptă...Doamne...Iisuse Hristoase...Fiul lui Dumnezeu...miluiește-mă ...pe mine...păcătosul și mai aud sunetul lin al degetului care mișcă bobițele metanierului...apoi aceeași șoaptă...Doamne...Iisuse Hristoase...Fiul lui Dumnezeu...miluiește-mă...pe mine păcătosul... Și simt cu inima cum peste cămara lui se așterne o liniște plăcută, duioasă și văd ceea ce nu vad ochii...o lumină sfântă îl învăluie...ce om frumos îmi pare atunci ființa această slăbită de post și de căință...Și vreau să mai rămân...dar el auzindu-mi pașii pe care gândurile mele i-au făcut se retrage din fața mea...smerenia sfântă...plec de lângă el...dar în cămara mea fiind aud tăcerea...și inima lui ce bate ... a rugăciune...

sâmbătă, 20 februarie 2010

Prezență


Exitența noastră personală întreagă, de la zămislire și până în veșnicie, istoria cosmosului, istoria umanității, toate acestea sunt, fără îndoială, marcate de prezența Lui. Și iarăși spun, ca un leitmotiv, o prezență reală, concretă. Din păcate (păcatele noastre), adesea, ochii sufletești nu-L mai percep, urechile noastre nu mai aud vocea Lui blândă și tainică, simțirile noastre nu-L mai percep. Dar El ...este în continuare. Și cum să învățăm să-L ascultăm? În adierea lină a vântului, în razele calde și mângâietoare ale soarelui, în susurul apelor, în foșnetul frunzelor, în parfumul florilor, în gingășia făpturilor, în privirile senine și curate ale pruncilor, în albastrul cerului...



vineri, 19 februarie 2010

Dor de ducă...


Și uneori mă apucă
Un dor de ducă...
Și mă apucă un dor
De țări străine
Acolo, unde-n taină,
M-am întâlnit
Cu Tine...
Și uneori aș vrea
Să plec
Spre locuri sfinte
Și-aș vrea ca să mă duc...
Spre-un loc
De liniștire...
Aș vrea să nu mai știu de nimeni
Nu ca să dau uitarii,
Ci pentru ca tăcerea lină
Să-alunge zgomotul asurzitor
Al gândurilor mele...
Și uneori aș vrea să plec
Din mine...
Să Te găsesc...
Să îmi șoptești în taină,
Așa cum numai Tu singur știi,
Momentul în care ai să vii
Și clipa când sufletu-mi
Pripeag și călător,
În Tine Sfinte,
Se va liniști...

duminică, 14 februarie 2010

Mesaj

De azi înainte nu mă voi mai gândi la tine...nu te voi uita...dar am să te las în grija Lui. Și te rog și pe tine, oriunde ai fi să faci la fel. De azi înainte să ne gândim împreună mai mult la Domnul și El se va îngriji să ne ajute să ne întâlnim într-o zi luminoasă, senină și cu soare cald și blând. Și tot El ne va ajuta să ne ridicăm atunci când ne vom împiedica pe Cale. Să ai un post ușor cu mult folos sufletesc. Rămâi cu bine! Doamne ajută!

Epicleza



Doar atât...restul sunt necuvinte, tăcere, liniștire, bucurie, smerire...

sâmbătă, 13 februarie 2010

Rugăciune


Doamne, Cel bun și mult-milostiv, Care cunoști adâncurile inimilor noastre, Care știi dorirea și nevoia fiecărui suflet, Care iubești întreaga ta făptură, dar mai presus pe omul pentru care ai luat și trup omenesc, auzi rugăciunea noastră pe care cu umiliță o ridicăm spre tine. Luminează-ne mintea ca să cunoaștem și să pricepem voia Ta cea sfânta cu noi , învață-ne să trăim în Duhul Tău Cel Sfânt, ca să plăcem ție și nu lumii, arată-ne prin harul Tău cum să ne purtăm unii față de ceilalți, așa încât să nu rănim pe nimeni prin cuvânt sau faptă, dăruiește-ne duhul împăcării pe care să-l revărsăm peste frații noștri aflați în tulburare, povățuiește-ne pe Cale,să nu ne abatem pe drumuri străine Bisericii Tale sfinte ca astfel să fim lispiți de harul și iubirea Ta. Doamne, bucuria vieții noastre și dorirea sufletelor nostre, învată-ne smerenia și iubirea Ta, cum să sporim în virtute și cum să voim a face mai mult binele decât răul. Privește, Doamne, spre sufletele slăbite de păcat și întărește-le cum numai Tu singur știi, spre cei bolnavi revarsă milostivirea Ta, pentru ca să înteleagă rostul suferinței și să slăvească numele Tău Cel sfânt, aducând vindecarea în trupurile și sufletele lor. Celor întristați dăruiște-le, Bunule, să guste adevărata bucurie, aceea a prezenței Tale liniștitoare. Celor tineri și copiilor insuflă-le duhul curăției și al înțelepciunii ferindu-i de cursele vrăjmașului pierzător de suflete. Pe cei adormiți, știuți și neștiuți, cu pace sau în tulburare după nesfârșita Ta iubire judecă. Iar nouă, păcătoșilor , iartă-ne indrăzneala, căci nici o faptă nu ne îndreptățește a grăi cu cerere către Tine. Așa, primește-ne pe noi, care cu umilițăm cădem înaintea Ta, primind și mulțumirea pentru iubirea și binefacerile revărsate neîncetat spre noi ca să Te slăvim cu dor sfânt și bucurie neîncetată, pe Tine Dumnezeul Cel Unul în Ființă, pe Tatăl, Fiul și Sfântul Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin!
(De la Anonim)

vineri, 12 februarie 2010

Tăria sincerității


În întreaga mea viața m-am întrebat dacă e bine sau nu să fi sincer, dacă e bine sau nu să spui tot ce crezi, ce simți, ce vrei. Oare trebuie trasată o limită a sincerității? Dacă da, care ar fi aceasta sau cum poți să-ți dai seama că ești în pragul ei? Și totuși a fi sincer până la urmă este o vedere a ființei tale așa precum este. Domnul Hristos a fost sincer cu noi și ne-a învățat să facem și noi asemenea: ceea ce este Da să fie Da iar ceea ce este Nu să fie Nu, ce e mai mult e de la vrăjmașul.
„Viața noastră e plină de contradicții și de sensuri denaturate. În lupta de toate zilele sinceritatea este luată drept prostie,așa cum șiretenia și ipocrizia sunt luate drept inteligență.
Se socotește om inteligent omul șiret, omul care știe păcăli și exploata pe fratele său,în timp ce acela care se mișcă sincer față de sine și de alții, acela are inocența florilor,este socotit prost. De ce? Pentru că,în lupta ce se dă între oameni,acesta din urmă este un învins,este o victimă.
Aci este în fond o mare iluzie,care îi hrănește pe cei ce se cred prea „deștepți”,încercând să fure vieții plăceri și rosturi personale. Cine vrea să ascundă,să lucreze în întuneric,nu creează, nu câștigă nimic,ci dimpotrivă. Iluzia naște din sensul material al luptei lor, nu din acel spiritual.
Totul, totul în lumea aceasta se descoperă,totul se petrece la câmp deschis,acolo unde este lumina cade masiv și vertical. Ascunzișurile nu duc la biruință,ci numai la proprie înșelare a celor ce le știu și folosesc; ele arată cât de slabi și temători sunt acești oameni dacă li-e frică de adevăr. Sinceritatea are tăria luminii și rodnicia apelor vărsate.Totul trebuie împlinit fără înconjur,fără păcatul înșelăciunii,fără rătăcirea dinainte hotărâtă. Omul sincer lovește lucrurile în inima lor și le cucerește. Omul este tare prin această atitudine directă.După cum inteligența este cuprindere largă a vieții,este înțelegere până în sensul moral al cuvântului,tot astfel sinceritatea este depășire,este dăruire,este puritate și lumină care taie în trupul masiv al întunericului.
Sinceritatea este o mare forță morală,cale sigură în câștigarea binelui căutat atât de trudnic de către noi toți.”
Ernest Bernea, Îndemn la simplitate

Pași prin suflet


Pășesc cu hotărâre
Prin casa sufletului meu
Să mă regăsesc,
Să mă-ntâlnesc
Cu Bunul Dumnezeu...
Aud un sunet lin
Ce vine dinlăuntrul meu
Să fie oare Dumnezeu?
Aud un glas duios
Ce inima-mi încântă
Să fie oare Maica Sfântă?
O voce blândă
Din inimă-mi răsună.
O mână delicată
Ce-mi prinde cu tărie
Voința mea plăpândă.
O licărire sfântă,
Dintr-o privire caldă
Spre mine se îndreaptă!
Vai!câtă bucurie
Se naște-atunci în mine
Când simt că Tu,
Preasfinte,
Mă privești pe mine.
Rămâi in sinea mea
Golită
De bucuria vieții!
Rămâi să îmi redai
Nădejdea și putința
De a iubi,
De privi cu bucurie,
De a stărui
În bine!
Rămâi cu mine Doamne
Să pot găsi în mine,
Un sens,o cale căre Tine
Rămâi cu mine Sfinte
Căci dacă Tu
Te vei lăsa gonit
De mine
Am să mă sting...
Aud în noaptea lină
A sufletului meu
Un sunet sfânt
Al pașilor pe care
Preablândul Dumnezeu
Îi face
Când se coboară
Sub cerul meu...

joi, 11 februarie 2010

Despre bucuria și seninul din ”toate”


Întâlnirea unui altul decât tine ,spunea un părinte, este un adevărat eveniment, o bucurie a vederii și cunoașterii încă unui chip al lui Dumnezeu...și descopăr pe zi ce trece viața din aceste cuvinte. Atât de real și concret îmi răsună răspunsul Sfântului Petru la întrebarea adresată de Domnul ucenicilor: Cine zice lumea că sunt Eu? Tu ești Hristosul, Fiul lui Dumnezeu, Celui viu. Ce minune! El, deși nu Îl vedem cu ochii fizici, e atât de prezent...Și nu oricum...e cald, e sensibil, e delicat...El știe cum să facă dulce orice întâmplare din viață...Și pentru cel care îl caută sincer nu există întâmplări negative...Viața unui om, și cu atât mai mult al unui creștin, este o biruință din clipa primirii harului Duhului Sfânt. Așa cum spunea părintele Rafail Noica, Hristos nu va birui moartea ci A BIRUIT-O DEJA! Jertfa de pe Cruce a Domnului ne transformă și pe noi în biruitori...De unde concluzia pe care o deduc: nu există evenimente triste, în ontologia lor, în viață pentru acela care Îl poartă pe Doamne oriunde ar fi, orice i s-ar întâmpla! Și orice „pățanie” ce-o suferim, dar cu Domnul, ascunde o bucurie lină și o deschidere către un alt mare dar pe care Dumnezeu i-l dă omului: discernământul duhovnicesc...Așadar să privim spre seninul pus de Domnul în inimile noastre și vedem ”ascunsul” din toate și cu bucurie să-I mulțumim Lui și să-L slăvim pentru aceste ”toate”.

miercuri, 10 februarie 2010

O voce și o stea


Am promis că mă voi reîntoarce în acel părculeț pentru a asculta ce mai șușotesc băncuțele...și așa am făcut...E seară, aerul e rece dar nu mi-e frig...E liniște...pentru că oamenii s-au retras fiecare în casele lor...ici și colo câte un sunet...dar e bine...așa poate voi auzi ce-și șoptesc băncuțele...Merg și aud sub pași zăpada care mă roagă să nu o strivesc prea tare...încerc să merg mai delicat...oare unde sunt cele două băncuțe? Privesc spre dreapta și le zăresc...ele sunt...mă îndrept spre ele...și mă așez...nici un sunet...se pare că băncuțele au adormit...nu plec... rămân totuși...mă așez cu spatele în așa fel încât să pot privi cerul...stele îmi zâmbesc senin...e așa de frumos...nici un sunet...doar liniștea...aș vrea așa de mult ca băncuțele să vorbească din nou...să aud...mai stau o clipă...și aud un glas...duios, gingaș,dulce, blând...ce ciudat...un glas fără sunet și fără cuvinte...un glas ce mi-a șoptit ceva...îmi dă o simțire bucuroasă...nu seamănă cu nimic din cele cunoscute până acum...ce mi-a șoptit? e taina noastră...doar atât pot spune...știu că dacă Îl voi lăsa să mă însoțească pe Cale totul va fi bine, oricum ar fi, căci El va fi acolo mereu lângă mine...apoi am privit din noul cerul...și minune!acolo era o steluță pe care până atunci nu am observat-o...ce gingașă e!ce să fie oare?

luni, 8 februarie 2010

La sfat











Într-o zi de toamnă trecând printr-un parc, am auzit, fără să vreau, o discuție între două băncuțe. Prima dată am crezut că imaginația îmi joacă feste...dar nu !era chiar adevărat. Păreau că se sfătuiesc cu privire la ceva anume. M-au făcut curioasă așa că m-am apropiat să aud mai bine ce vorbesc:
„-Bună ziua! Ce mai faci?
- Bună să-ți fie inima! Iaca, ce să fac ... m-am plictisit de atâta așteptare...
- Cum așa?
- Cel ce știe toate, până și adâncurile cele mai necunoscute ale omului, mi-a dat poruncă să aștept aici până ce va veni cineva să se așeze.Și văd că nu mai apare o dată...
- Hmmm...ce ciudat...același lucru mi-a fost și mie poruncit...
- Și tu pe cine aștepți?
- Îl aștept pe el.Dar tu?
- Eu aștept pe ea!
- Mai devreme s-au perindat pe aici mai multe persoane...
- Se spune că cei doi ar trebui să se așeze în același timp și să se privească.
- Este posibil să nu se recunoască?
- Este foarte posibil...
- Ar fi foarte trist...
- Adevărat...dar dacă cei doi sunt sinceri în căutarea lor, se spune, că Domnul nu va permite asta, și o lumină de sus va veni...”
Din păcate nu am auzit mai multe. Exact când erau spună după ce se vor recunoaște aud o voce care mă stigă...Nu am putut să deșlusesc cine era persoana dar cert e că băncuțele au observat că trăgeam cu urechea la discuția lor și s-au oprit...A trebuit să plec...Dar o să mai trec prin părculețul respectiv să aud ce mai vorbesc băncuțele...poate continuarea...

duminică, 7 februarie 2010

Mirele

El este cea mai minunată Ființă, mai gingașă, mai delicată. El știe să asculte și știe cum să răspundă, știe să fie prezent și știe cum să fie absent pentru ca noi să-L căutăm cu dorire mai mare...El nu poate fi cuprins, El știe să mângâie, El știe să șteargă lacrimi, El știe să picteze zâmbet în suflete, El știe să aducă soarele într-o viață întunecată...și câte nu s-ar mai putea spune...dar ar fi prea sărace cuvintele ca să exprime simțămintele...El e Mirele...un mire își iubește mireasa și este mereu acolo în preajma ei...Așa și El...El...bucuria mea de a fi...

vineri, 5 februarie 2010

Ce ciudat...


Ce ciudată este viața...când crezi că totul „se așează” castelul de nisip, al viselor nutrite de-a lungul timpul este distrus...Când crezi că „ei”, de care te legi, îți sunt aproape, numai ce ai închis ochii o clipă, dispar. Când crezi că ai ajuns lumina de la capăt...surpriză era doar o halucinație...Când crezi că ai învățat să te bucuri...se găsește cineva, chiar și involuntar, să-ți arate că nu e chiar așa...Să fie dejnădejde oare?...să nu fie!Pentru că atunci aș simți în mine o lacrimă...a Lui...și L-aș mâhni tocmai pe El. El, Care în mod maxim real A FOST,ESTE și VA FI veșnic lângă mine...Cum să te bucuri în durerea lipsei, în „tristețurile” până la urmă atât de relative?...În mod cert în spatele tuturor există un sens...Care? Dă-ne Tu Doamne să-l aflăm și asumăm....Și apoi pentru ce existăm? Că să ne făurim castele de nisip un viața aceasta?Ca să ne fim unii altora dumnezei? Ca să hrănim uriașul din adânc? Să presupunem că ar fi așa, atunci de ce acestea ne „seacă”? Pentru ce acestea ne trimit într-un departe...de noi, de ceilalți, de El...?Atunci, omul rațional din mine, care caută să cunoască, presupune că există un alt sens...prezența Lui permanetă în viața mea....Și cum să stea El lângă mine dacă nu ne asemănăm...și atunci zăresc un sens în toate „ciudățeniile” din viața mea...dobândirea smereniei și a iubirii adevărate care mai mult oferă decât cere...Rămâne acum să și accept...Unde voi găsi curajul și puterea pentru acestea? Dă-mi-le Tu, Doamne...ca să iubesc cu iubirea Ta!

joi, 4 februarie 2010

Cuvântul


„Unitatea de bază a vocabularului care reprezintă asocierea unui sens ( sau a unui complex de sensuri) și a unui complex sonor este cuvântul”( Dicționar Explicativ al Limbii Române). Poate părea ciudat un articol despre cuvânt...Nu te speria, nu voi ține o prelegere, nu e curs de Lexicologie, nici de Semantică...Doar o căutare a sensului cuvântului în viața noastră...
Te-ai gândit vreodată ce efect au sau au avut cuvintele pe care le-ai rostit? Sau ai simțit vreodată puterea unui cuvânt asupra ta? Îți dau două direcții: prima are o conotație negativă- cuvântul se „încarcă”, se „umple” cu ceva din persoana celui care îl rostește. Astfel un cuvânt utilizat ca să judece, să certe, să jignească pe un altul poate să desființeze...întrucât convingerea cu care e rostit poate induce omului ideea de adevăr al acelor vorbe și astfel cel „pus la zid” să fie aruncat într-un complex de inferioritate și o dată cu aceasta relațiile cu ceilalți să fie afectate...
Dar cuvântul, în esența lui, este destinat unui sens absolut pozitiv...și aceasta este cea de-a doua direcție despre care aș vrea să îți vorbesc cu precădere...Părintele Dumitru Stăniloae spune :„comunicarea către alte persoane, comunicarea în iubire se face prin daruri și cuvinte. Darurile sunt cuvinte certificate.[...]Dar ființele umane își vorbesc și își fac daruri și se ajută nu numai pentru a-și comunica iubirea lor, ci și pentru a și-o cere. Aceasta pentru că persoana divină care ne-a creat, ne cere și ea iubirea noastră prin semenii noștri. Oricine preferă să aibă lângă sine persoana care îl iubește chiar dacă aceasta își tălmăcește prezența sa iubitoare în daruri și cuvinte infinite ca număr și de o neîntrecută expresivitate. Cuvintele și darurile sunt numai mărturii ale iubirii.[...]” Așadar cuvântul și darul ca plasticizare a cuvântului sunt expresii ale iubirii...
Ca să nu fiu plictisitoare și să te las să meditezi asupra celor scrise am să încerc o încheiere-îndemn: Să folosim cuvântul pentru a crea legături pozitive între noi, să folosim cuvântul pentru a ne exprima iubirea unora față de ceilalți, să folosim cuvântul pentru vorbirea cu Domnul și să (ne) dăruim unii altora după exemplul Cuvântului Dumnezeiesc...

miercuri, 3 februarie 2010

Contrast


O ușă, un prag...
Un vis, realitate...
Apropiere, depărtare...
Căldură, răceală...
Siguranță, neîncredere...
Soare, ceață...
Lumină, întuneric...
Tărie, slăbiciune...
Iubire, neiubire...
Putință, neputință...
Monahism, mirenism...
Sunet, tăcere...
Contrast...o nouă filă...
....și eu...omul...

(Sursa foto: OrthPhoto.net)

marți, 2 februarie 2010

Dor...


Pășesc cu dor de viață
Prin existența-mi efemeră...
De mult aștept o adiere blândă
O rază sfântă de lumină.

Aștept cu dor să vină clipa
În care liniștea de Sus
Să se așeze în adânc
Să-mbrace sufletu-mi plăpând.

Zăresc în sinele-mi slăbit
Preasfânul Mire cel iubit
E-acolo și aici în orice clipă
Ca să-mi aline dorul...

luni, 1 februarie 2010

Viața cu semne de punctuație


Dimineață...soarele e pe cer, la fereastră aud cântul păsărilor ce mă îndeamnă la rugăciune, copacii își înalță ramurile spre înalt iar prin mișcarea lor delicată lasă în urmă o miresme plăcută...mă uimesc și-mi ridică atâtea semne de întrebare aceste minunății. Mă opresc din gândire ca să pot înțelege mesajele pe care natura, cu fiecare element al ei, le enumeră în fața mea....
Deodată aud un sunet....e ceasul care îmi dă de veste că e vremea să mă trezesc...a fost totul un vis, ce păcat...vroiam să mai rămân acolo...ce frumos era...parcă timpul și viața aveau semne de punctuație...Asta e...o nouă zi...
Îmi rămâne în minte visul cel frumos pe care l-am avut ... câtă diferență între cele două lumii...mă grăbesc, ca de obicei ( de multe ori nu-mi dau seama că nu trebuie să mă grăbesc, cred că totul se întâmplă aproape instinctual) să nu care cumva să ratez la secundă metroul care mă duce acolo unde am lucrarea. Evident, deși îmi dau duhul până la locul cu pricina domnii hipercorecți care conduc omida subterestră îmi închid ușile în nas...Nu-i nimic, îmi zic....adu-ți aminte „Răbdare, răbdare, răbadare”...la suprafață lucrurile se găsesc într-o stare și mai cronică( dacă este oră de vârf cu atât mai mult): toată lumea se grăbește: mașinele(de fapt șoferii lor) claxonează, sunete de ambreiaje, forfotă, limbajul de periferie mă poluează fonic și mai grav sufetește....mă opresc și o dată cu mine ritmul de hip-hop al vieții...spun STOP...privesc o clipă doar în jur și mă gândesc că viața noastră, aceasta post(post) modernă pe care o trăim nu mai are semne de punctuație...Nu vreau să fiu prăpăstioasă numai încerc să fac o observație... nu găsesc semnele de punctuație în această frază a vieții...îmi amintesc frumosul vis și căutând prin subsolul sufletului găsesc niște semne de punctuație uitate acolo...și încep să le pun printre evenimentele-cuvinte din viața mea...uitasem cât de mult mă ajută virgulele atunci când vreau să fac scurte pauze, să-mi trag răsuflarea, să pot continua...când presiunea cererilor( și așa mult prea profane) e foarte mare am învățat să adaug un punct dar și o virgulă; când par a fi la capăt de drum știu că de fapt trebuie să pun punct dar nu mă opresc acolo ci sar pe celălalt rând luându-o de la capăt căci cuvintele bolduite cu care îmi scriu povestea vieții sunt întărinte de Harul protector al Tatălui de Sus...Când mi se întâmplă prea multe lucruri fără sens în aparență îmi pun semne de întrebare și nu durează mult până ce uimirea în fața Iubirii fără margini mă copleșește „obligându-mă” să folosesc toate semnele de exclamație din dotare...Când mă simt însingurată am liniile de dialog care se folosec atât pe verticală cât și pe orizontală...Slavă Domnului că există! Mă uit în jur și parcă lumea nu mai este atât de gri...ce frumoși sunt oamenii, chiar și cel care mi-a închis ușile la milimetru...parcă ritmul hip-hop al vieții nu mai are putere...în locul lui aud un sunet calm, duios, al unui imn ce străbate văzduhul ajungând până la Cer...un cânt inchinat Măicuței...și atunci „venindu-mi în sine” îmi zic : „Cât de frumoasă e viața...cu semne de punctuație!” Nu-i așa?