Omida...

A fost o dată demult, sau nu chiar demult, o omidă ca toate celelalte omizi. Numai că ea se deosebea de celelalte prin visele pe care le avea şi prin faptul că niciodată nu se hrănea cu frunzele verzi ale copacilor ci doar cu cele căzute sau uscate. Nimeni nu stia la ce se gandea aceasta omidă când mergea pe drum sau rătăcea pe copacii şi frunzele primăvăratice....Doar atât vedeau celelalte omizii că micuţul şi aproape nedesluşitul său chip se lumina când privea în picăturile de rouă...Oare ce ascundea în sufletul ei această mică omidă? Nimeni nu-şi putea închipui...
Dar într-o zi...omida privind în zare vede o frunză mare...inimioara ei începe să bată din ce în ce mai tare...Urcă în copac şi, deşi inima îi spunea să coboare, urcă mai departe....şi muşcă din frunza în care soarele îşi lăsa să se vadă razele luminate. Deodată se schimbă la chip...
Acum de fiecare dată când se privea în roua dimineţii nu se mai lumina ci începea să plângă şi o lua la fugă...ascunzându-se...Şi aşa o ţinu vreme de câteva luni...aproape că inima ei se stingea...nu mai avea putere  decât să plângă...să plângă...să plângă...să plângă...
Aşa se duceau zilele ei...una după altă...şi ea credea că  se va duce...închise ochii...aproape că nu mai sufla...în timpul acesta fratii s-au adunat în jurul ei...credeau că s-a dus...când deodată deschise ochii...Avea o licărire în privire...
- Am avut un vis, spuse omida...
Acum, de fiecare dată când se privea în roua dimineţii, se lumina...dar se lumina altfel...lumina din ochii ei...părea a fi din altă lume...
Ce vis va fi avut omida nimeni nu a ştiut vreodată...doar atât că omida devenise ea însăşi o lumină...