Inimă...tăcere...

Afară este întuneric...ceasul bate de miezul nopții...luminile caselor se sting una câte una...undeva în depărtare...se văd niște lumini pâlpâind...este Obștea...de obicei cei din Obște se trezesc primii și se culcă ultimii. La mănăstire timpul se pierde, se dizolvă în veșnicie. Ei nu mai trăiesc timpul măsurabil, ei deși sunt cu trupul aici trăiesc în altă lume...o lume sfântă, curată, luminoasă, bucuroasă, cu iubire. După ce părintele face încheierea și fiecare își ia iertare de la ceilalți, călugării se retrag fiecare la chilia sa. Dar nu pentru a dormi...ci pentru a continua, fiecare în intimitatea sa, clipa cea mai frumoasă a zilei...rugăciunea...vorbirea cu Dumnezeu...Monahul e singur dar nu însingurat;el poartă în inimă tăcerea...gândurile au încetat să mai vorbească în monah, pentru din adâncul său curățat prin lacrimi vorbește Domnul...zăresc cu ochii minții o luminiță ce pâlpâie delicat...e lumina de la candela monahului ce arde neîncetat arătând parcă focul lăntric al dorului sfânt ce-l mistuie. Și la fiecare răsuflare a lui aud o șoaptă...Doamne...Iisuse Hristoase...Fiul lui Dumnezeu...miluiește-mă ...pe mine...păcătosul și mai aud sunetul lin al degetului care mișcă bobițele metanierului...apoi aceeași șoaptă...Doamne...Iisuse Hristoase...Fiul lui Dumnezeu...miluiește-mă...pe mine păcătosul... Și simt cu inima cum peste cămara lui se așterne o liniște plăcută, duioasă și văd ceea ce nu vad ochii...o lumină sfântă îl învăluie...ce om frumos îmi pare atunci ființa această slăbită de post și de căință...Și vreau să mai rămân...dar el auzindu-mi pașii pe care gândurile mele i-au făcut se retrage din fața mea...smerenia sfântă...plec de lângă el...dar în cămara mea fiind aud tăcerea...și inima lui ce bate ... a rugăciune...