Ca o dulceață minunată de psalm,
dragostea lui Dumnezeu ne împresoară.
Ca o cântare îmbalsămată,
de peste tot bucuria vieții ne înfășoară.
Și inimile noastre însetoșate
sorb din adânca înfiorare,
ca peștii în apele afundate,
muzica binecuvântării Sale.
(Ieroschim. Daniil Tudor, 30 mai 1953, Sihăstria Neamț)

Cautati si ...veti afla

vineri, 5 februarie 2010

Ce ciudat...


Ce ciudată este viața...când crezi că totul „se așează” castelul de nisip, al viselor nutrite de-a lungul timpul este distrus...Când crezi că „ei”, de care te legi, îți sunt aproape, numai ce ai închis ochii o clipă, dispar. Când crezi că ai ajuns lumina de la capăt...surpriză era doar o halucinație...Când crezi că ai învățat să te bucuri...se găsește cineva, chiar și involuntar, să-ți arate că nu e chiar așa...Să fie dejnădejde oare?...să nu fie!Pentru că atunci aș simți în mine o lacrimă...a Lui...și L-aș mâhni tocmai pe El. El, Care în mod maxim real A FOST,ESTE și VA FI veșnic lângă mine...Cum să te bucuri în durerea lipsei, în „tristețurile” până la urmă atât de relative?...În mod cert în spatele tuturor există un sens...Care? Dă-ne Tu Doamne să-l aflăm și asumăm....Și apoi pentru ce existăm? Că să ne făurim castele de nisip un viața aceasta?Ca să ne fim unii altora dumnezei? Ca să hrănim uriașul din adânc? Să presupunem că ar fi așa, atunci de ce acestea ne „seacă”? Pentru ce acestea ne trimit într-un departe...de noi, de ceilalți, de El...?Atunci, omul rațional din mine, care caută să cunoască, presupune că există un alt sens...prezența Lui permanetă în viața mea....Și cum să stea El lângă mine dacă nu ne asemănăm...și atunci zăresc un sens în toate „ciudățeniile” din viața mea...dobândirea smereniei și a iubirii adevărate care mai mult oferă decât cere...Rămâne acum să și accept...Unde voi găsi curajul și puterea pentru acestea? Dă-mi-le Tu, Doamne...ca să iubesc cu iubirea Ta!

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu