Viața cu semne de punctuație

Dimineață...soarele e pe cer, la fereastră aud cântul păsărilor ce mă îndeamnă la rugăciune, copacii își înalță ramurile spre înalt iar prin mișcarea lor delicată lasă în urmă o miresme plăcută...mă uimesc și-mi ridică atâtea semne de întrebare aceste minunății. Mă opresc din gândire ca să pot înțelege mesajele pe care natura, cu fiecare element al ei, le enumeră în fața mea....
Deodată aud un sunet....e ceasul care îmi dă de veste că e vremea să mă trezesc...a fost totul un vis, ce păcat...vroiam să mai rămân acolo...ce frumos era...parcă timpul și viața aveau semne de punctuație...Asta e...o nouă zi...
Îmi rămâne în minte visul cel frumos pe care l-am avut ... câtă diferență între cele două lumii...mă grăbesc, ca de obicei ( de multe ori nu-mi dau seama că nu trebuie să mă grăbesc, cred că totul se întâmplă aproape instinctual) să nu care cumva să ratez la secundă metroul care mă duce acolo unde am lucrarea. Evident, deși îmi dau duhul până la locul cu pricina domnii hipercorecți care conduc omida subterestră îmi închid ușile în nas...Nu-i nimic, îmi zic....adu-ți aminte „Răbdare, răbdare, răbadare”...la suprafață lucrurile se găsesc într-o stare și mai cronică( dacă este oră de vârf cu atât mai mult): toată lumea se grăbește: mașinele(de fapt șoferii lor) claxonează, sunete de ambreiaje, forfotă, limbajul de periferie mă poluează fonic și mai grav sufetește....mă opresc și o dată cu mine ritmul de hip-hop al vieții...spun STOP...privesc o clipă doar în jur și mă gândesc că viața noastră, aceasta post(post) modernă pe care o trăim nu mai are semne de punctuație...Nu vreau să fiu prăpăstioasă numai încerc să fac o observație... nu găsesc semnele de punctuație în această frază a vieții...îmi amintesc frumosul vis și căutând prin subsolul sufletului găsesc niște semne de punctuație uitate acolo...și încep să le pun printre evenimentele-cuvinte din viața mea...uitasem cât de mult mă ajută virgulele atunci când vreau să fac scurte pauze, să-mi trag răsuflarea, să pot continua...când presiunea cererilor( și așa mult prea profane) e foarte mare am învățat să adaug un punct dar și o virgulă; când par a fi la capăt de drum știu că de fapt trebuie să pun punct dar nu mă opresc acolo ci sar pe celălalt rând luându-o de la capăt căci cuvintele bolduite cu care îmi scriu povestea vieții sunt întărinte de Harul protector al Tatălui de Sus...Când mi se întâmplă prea multe lucruri fără sens în aparență îmi pun semne de întrebare și nu durează mult până ce uimirea în fața Iubirii fără margini mă copleșește „obligându-mă” să folosesc toate semnele de exclamație din dotare...Când mă simt însingurată am liniile de dialog care se folosec atât pe verticală cât și pe orizontală...Slavă Domnului că există! Mă uit în jur și parcă lumea nu mai este atât de gri...ce frumoși sunt oamenii, chiar și cel care mi-a închis ușile la milimetru...parcă ritmul hip-hop al vieții nu mai are putere...în locul lui aud un sunet calm, duios, al unui imn ce străbate văzduhul ajungând până la Cer...un cânt inchinat Măicuței...și atunci „venindu-mi în sine” îmi zic : „Cât de frumoasă e viața...cu semne de punctuație!” Nu-i așa?