Am promis că mă voi reîntoarce în acel părculeț pentru a asculta ce mai șușotesc băncuțele...și așa am făcut...E seară, aerul e rece dar nu mi-e frig...E liniște...pentru că oamenii s-au retras fiecare în casele lor...ici și colo câte un sunet...dar e bine...așa poate voi auzi ce-și șoptesc băncuțele...Merg și aud sub pași zăpada care mă roagă să nu o strivesc prea tare...încerc să merg mai delicat...oare unde sunt cele două băncuțe? Privesc spre dreapta și le zăresc...ele sunt...mă îndrept spre ele...și mă așez...nici un sunet...se pare că băncuțele au adormit...nu plec... rămân totuși...mă așez cu spatele în așa fel încât să pot privi cerul...stele îmi zâmbesc senin...e așa de frumos...nici un sunet...doar liniștea...aș vrea așa de mult ca băncuțele să vorbească din nou...să aud...mai stau o clipă...și aud un glas...duios, gingaș,dulce, blând...ce ciudat...un glas fără sunet și fără cuvinte...un glas ce mi-a șoptit ceva...îmi dă o simțire bucuroasă...nu seamănă cu nimic din cele cunoscute până acum...ce mi-a șoptit? e taina noastră...doar atât pot spune...știu că dacă Îl voi lăsa să mă însoțească pe Cale totul va fi bine, oricum ar fi, căci El va fi acolo mereu lângă mine...apoi am privit din noul cerul...și minune!acolo era o steluță pe care până atunci nu am observat-o...ce gingașă e!ce să fie oare?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu