Ostrov...tăcere...

Undeva...un departe...un aproape...un suflet...Domnul și un ostrov. În liniștea pustiei se aud bătăiile inimii mai tare ca nicăieri. În departele pustiei, în departele de lumescul personal, se simte mai bine o Prezența Sfântă. În ”aproapele de Cer” al pustiei liniștea ”vibrează” până la cel mai mic element al ființei. Câte suflete nu s-au depărtat de lume și au ales pustia? Și te întrebi de ce? Oare mântuirea nu și-o puteau dobândi printre semeni? Sigur că puteau!Mântuirea înseamnă comuniune cu oamenii, cu semenii...o comuniune în duh! O comuniune care te face pe tine, subiect uman, să te deschizi plenar față un „altul” decât tine, o comuniune care te face să cuprinzi în tine pe celălalt cu iubire sfântă...Dar...ce minune!Iubirea aceasta, a sfinților, de care cei mai mulți suntem străini, întrucât cerem fără să dăm mai întâi, este și ea un mare dar! Ei, ne-voitorii de cele lumești, au ales pustia...acolo s-au regăsit,în duh, cu Domnul,cu frații lăsați în lume și cu ei înșiși ...Și au reușit, prin putere de Sus și prin curatele lor rugăciuni, să ne apropie și pe noi, cei slabi, de Dumnezeu, de acolo...din pustie...
În pustie sufletul e mai ușor, dobândește apripi duhovnicești, se înalță mai ușor...
În pustie...e tăcere...și în afară și înlăuntru...în afară singurul ”zgomot” este cel al micilor zburăroare, freamătul pădurii sau unduirea delicată a apelor...în inimă singurul glas care se mai poate auzi este cel al rugăciunii...
Pustia este...tăcere...