Precum firavul ghiocel scoate căpșorul delicat din cuvertura de zăpadă când iarna dă semne că vrea să plece, așa și omul , ieșind ca prin minune din carapacea mămicii, pus cu grijă acolo de Dumnezeu, se sperie mai întâi de marea necunoscutului în care este adus. El, omul, crește...pășește prin viață...având pusă în sine destinația finală...Tot el, omul, în vremea vieții sale uită...uită cât de minunată este lumea în care l-a adus, din neființă, Domnul. Așa și eu, omul, uit...mă simt pătrunsă pe zi ce trece de o maladie gravă...amnezia sufletească...uit să privesc cerul albastru și senin ce-mi inundă sufletul de bucurie numai văzându-l, uit să las soarele să-mi mângâie chipul lovit de întristări, uit să mă bucur de dansul norilor de pe cer, uit să ating iarba verde, ce-mi poartă mintea spre tinerețea fără bătrânețe și viața fără de moarte, uit sa miros florile purtătoare ale miresmei divine, uit să mă trezesc pentru a privi un răsărit de soare, sau în amurg să privesc apusul; uit să simt ploaia iar după ploaie să urc spre cer pe curcubeul-scară de culori...Și mai grav uit să zâmbesc, să mă bucur că pot deschide ochii, că pot păși, că pot respira...uit că am atâtea daruri pentru care nu știu a mulțumi. Și atunci, văzându-mi starea decăzută...se naște în sinea mea un dor...un dor ce mă doare...un dor de a oferi iubire dezinteresată, un dor de a îmbrățișa cu bucurie pe oricine, un dor de a simți că viața e...vie, un dor de simplitate, de smerenie, un dor de...departe și unul de...aproape, un dor de timp...un dor de oameni, de comuniune cu mine, cu El și cu frații toți...
Da, într-avedăr lumea în care ne-a adus Dumnezeu este minunată...și ea și oamenii din ea... și mi-e dor să simt asta...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu