Spre lăsarea serii, adică în ceasul în care lumina se amestecă cu întunericul, sufletele căutătoare de Dumnezeu pornesc spre locul de întâlnire. O cameră pe care sunt pictate Chipuri și Asemănări învăluite de o lumină curată, lină, discretă. Ei sau ele stau de veghe înconjurând cu iubirea lor pereții Bisericii...De la strană se aud încet vocile monahilor care și-au dedicat existența lui Dumnezeu...ce frumos!ce tainic!nu găsesc cuvintele care să-mi explice ce simt fiind într-o asemenea încăpere...Mă gândesc la curajul monahilor...să lași tot ce ai și tot ce ești pentru El...iar eu...eu încă sunt la linia de start...Îmi adun gândurile umblătoare și mă apropii...în încăperea aceasta minunată nu suntem, afară de monahi,decât trei sau patru persoane...În această liniște profundă îmi aud gândurile cum pășesc prin minte, de colo colo, aud sunetul sângelui care îmi curge prin vene, aud cum inima bate...de dor, de bucurie, de neputință, de...lipsă dar și de bucuria de a fi acolo...și mai mult decât atât o aud cum îmi șoptește tainic un Cuvânt ce dezleagă izvorul lacrimilor tocmai din adânc... Inima mi-a șoptit că...nu, nu pot să spun ce mi-a șoptit pentru am promis că voi păstra atât cât voi putea taina ei...Ce minune...în liniștea înserării, la ceas de toamnă târzie am început să aud cum delicat inima șoptește taine...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu