Suntem și noi un cer senin?

Cerul senin al primăverii....atât de curat...nimic ascuns...totul e atât de transparent încât ai sentimentul că din moment în moment pe cer ar trebui sa apară arhanghelii și sfinții...dar noi...suntem și noi un cer senin? sau ar fi oare cu dreaptă socoteală să ne arătăm așa?

Mă uit în Sus...spre cer...dorindu-mi să fiu la fel...am adunat în mine atâtea cuvinte pe care aș fi vrut să le rostesc, am pus înfrânare atâtor gesturi pe care aș fi vrut să le săvârșesc...Și am crezut că aceste cuvinte și sentimente se vor stinge...căci teama și neîncrederea adânc înrădăcinate înlăuntrul meu mi-au șoptit că din adâncul sufletului se vor naște izvoare de lacrimi din cauza rănilor inimii...și totuși nu aș vrea ca cerul dinlăuntrul să fie acoperit de nori...sinceritatea și deschiderea mă fac să gust libertatea, mă fac să simt infinitul născându-se în mine...Mă întreb ce putem face noi, oamenii, pentru a împrăștia norii nesincerității? cum să fim un cer senin? dar oare sinceritatea nu ne-ar face vulnerabili?...poate...dar dacă ne-am încredința cu toată ființa lui Dumnezeu...El ne-ar proteja...cu siguranță...sau ne-ar descoperi că omul are nevoie (și) de suferință pentru a crește și pentru a descoperi adevăratul sens al vieții...
Așadar...suntem și noi un cer senin?