Cerul este albastru și senin...Privesc zâmbind spre soare. Ascult glasul duios al liniștii. Privirea îmi este vindecată de frumosul verde al naturii vii. Făpturile micuțe cu aripi îmi șoptesc despre iubirea Creatorului.Pășesc și simt sub picoarele desculțe atingerea pământului din care am fost plămădită. Mă minunez și mă bucur că totul este așa calm, că toate împrăștie mireasma iubirii dumnezeiești.Închid pentru o clipă ochii...apoi îi deschid...rămân îngrozită de ceea ce văd...cerul e negru...micuțele făpturi au dispărut...în locul lor se aude furia vrăjmașului dezlănțuință împotriva oamenilor, nu mai pot să percep natura, parcă nu se mai aud șoaptele de iubire ale lui Dumnezeu. Dintr-odată mă simt purtată de niste brațe grele până la marginea unei prăpăstii...Niște voci ce mă sperie mă indeamnă să pășesc în gol, că nu este scăpare...Aproape fiind să le dau crezare șoptesc ceva...O lumină ca de fulger se pogoară atunci din Cer peste inima mea...și două brațe puternice și blânde mă cuprind...și prin minune, după ce Brațele mă aduc la loc sigur...văd din nou cu acei ochii cu care vedeam prima dată. Văd lumea așa precum este. Îmi dau seama că de fapt nu există furtuni, nu există prăpăstii. Îmi dau seama că numai ochii deschiși pot vedea Realitatea și că pentru ochii închiși lumea capătă o formă distorsionată, ireală, înfricoșătoare...Și știu că acești ochi ca să poată vedea trebuie hrăniți cu șoapte...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu