Clipă

Clipa...un scurt moment...şi totuşi eternitate
În care soarele se poate-ntuneca...în noapte
O clipă poate fi...o veşnicie...
A cărui taină...singur al tău suflet
Să poată să o ştie...

Aş vrea adesea clipele de bucurie să stea în loc
Şi-n veci în umbra suferinţei să nu mă mai întorc...
Dar aş putea cumva să m-adâncesc în bucurie
Dacă al meu suflet tristeţea şi-apăsarea ei nu ştie?

O, clipă...din care lume neştiută vii?
Când simt atât de-adevărat cum poţi
Fiinţa mea să-nvii?
O, Doamne înveşniceşte-mi
Clipele când pot iubi,
Inundă-mi tot mai des lăuntrul
Cu bucuria de a trăi!

Omida...

A fost o dată demult, sau nu chiar demult, o omidă ca toate celelalte omizi. Numai că ea se deosebea de celelalte prin visele pe care le avea şi prin faptul că niciodată nu se hrănea cu frunzele verzi ale copacilor ci doar cu cele căzute sau uscate. Nimeni nu stia la ce se gandea aceasta omidă când mergea pe drum sau rătăcea pe copacii şi frunzele primăvăratice....Doar atât vedeau celelalte omizii că micuţul şi aproape nedesluşitul său chip se lumina când privea în picăturile de rouă...Oare ce ascundea în sufletul ei această mică omidă? Nimeni nu-şi putea închipui...
Dar într-o zi...omida privind în zare vede o frunză mare...inimioara ei începe să bată din ce în ce mai tare...Urcă în copac şi, deşi inima îi spunea să coboare, urcă mai departe....şi muşcă din frunza în care soarele îşi lăsa să se vadă razele luminate. Deodată se schimbă la chip...
Acum de fiecare dată când se privea în roua dimineţii nu se mai lumina ci începea să plângă şi o lua la fugă...ascunzându-se...Şi aşa o ţinu vreme de câteva luni...aproape că inima ei se stingea...nu mai avea putere  decât să plângă...să plângă...să plângă...să plângă...
Aşa se duceau zilele ei...una după altă...şi ea credea că  se va duce...închise ochii...aproape că nu mai sufla...în timpul acesta fratii s-au adunat în jurul ei...credeau că s-a dus...când deodată deschise ochii...Avea o licărire în privire...
- Am avut un vis, spuse omida...
Acum, de fiecare dată când se privea în roua dimineţii, se lumina...dar se lumina altfel...lumina din ochii ei...părea a fi din altă lume...
Ce vis va fi avut omida nimeni nu a ştiut vreodată...doar atât că omida devenise ea însăşi o lumină...

Aud din ce în ce mai tare

Aud din ce in ce mai tare

Din mine un suflet

Ce strigă că îl doare...

Îl doare dorul de fi iubit

Îl doare gândul

De multe gânduri înrobit

Îl doare dorul de a fi aproape

De cel ce L-a scăpat de noapte

De noaptea-nsingurării...

Îl doare că simte că a fost trădat

De tot ce era mai bun şi mai curat

Se simte a fi fost prădat

Şi îl aud....adesea îl aud cum strigă

Şi atat de tare uneori că mi se face frică

Căci crede că nu mai are vreo scăpare

Căci cel pe care îl iubea îl lasă

Şă zacă în uitare...

Şi sufletul adesea e atât de zbuciumat

Căci doar de către Cuvântul

Se lasă alinat...

Şi sufletul ar vrea să fugă...să fugă

Căci pe toţi cei ce-l înconjoară

Îi simte a fi o umbră...

Şi nu e viaţă împrejurul lui

Şi  simte cum adânc

Adesea se topeşte...de dorul Lui...

O, cât de cumplit îl simt în sinea mea

Tu suflete al meu ridică-te acum

Dintru adâncă durerea ta

Căci nu doresc în iad să mă cufund

Ci imi doresc că scap de chinul meu...profund...

Atât...

Atât de gol
Şi-atâta de nimic
Atâta dor
Şi râvnă spre nimic...
Atâta viaţă ucisă-n fiecare clipă
Atâta dragoste de oameni nimicită
Atâta dar în suflet îngropat
Şi-atâta har...cu multă uşurinţă
De oameni refuzat....
Şi-o viaţă terminată
În fuga spre nimic...
Şi-atata dragoste ce se revarsă
Din preaplin...
Spre inimile noastre
Pătrunse de venin
O, câtă suferinţă Tu încă vei răbda
Şi când spre Tine cu dor
Şi noi vom mai căta?
O, Doamne coboară-Te adânc
Şi fă-ne să fim noi....