Ma așez în taina inimii mele din când în când pentru a mă putea privi, pentru mă putea observa dar și pentru a contempla lumea minunată în care Domnul ne-a adus. Și stând acolo mă privesc...și mă întreb oare de ce ochii mei fizici și sufletești de multe ori văd diferit lumea și oamenii din ea? De ce oare ne lăsăm atât de copleșiți de frici cu picioare de păianjen? De ce oare ne este atât de greu să privim Cerul? Și până la urmă evenimentele din viața noastră au cert o parte pozitivă oricât de negative ar părea...Important este să ne raportăm pozitiv la viața și evenimentele din ea...Și totuși nu prea avem puterea...Sigur puterile ne sunt slabe pentru avem puțină iubire în inimi sau poate nu avem deloc...Ce mare dar este iubirea! Iubirea față de orice ființă și mai mult iubirea față de Dumnezeu șterge ceața de pe ochii sufletele noastre! Iubirea dezgheață sufletele...Iar dacă întâlnim un suflet de gheață care nu a fost iubit și care nu poate iubi și nici nu se lasă iubit să-l încălzim în modul cel mai discret cu iubirea din inimile noastre, pe care Domnul o va înmulți pe măsură ce este împărțită! Și să nu uităm că noi, oamenii din lumea aceasta, vom fi „salvați” de răul care ne înconjoară tot prin iubire...Așadar nu ne rămâne decât să iubim necondiționat chiar dacă riscăm să fim răniți...va fi și acest risc o asceză a iubirii sincere, curate, dumnezeiești...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu