Pentru tine...

Nu știu de când nu ți-am mai scris...poate că am încercat să nu mă mai gândesc la tine, așa cum ți-am promis mai demult...însă amintirea ta revine în inima mea...și atunci simt că în mine locuiești și tu...ai un loc al tău pus deoparte...adesea mă întreb unde ești...dacă ești...mă gândeam că poate ar trebuie să plec „acolo” însă dacă locul meu este „aici” aș avea nevoie să vii, să mă întărești, să-mi vorbești...să fii prezent în viața mea...concret...Chiar dacă întârzi pe drum...eu am să te aștept pentru că știu că numai iubirea ta mă poate aduce mai aproape de iubirea Lui...Dacă ai să simți uneori un dor lin în suflet...să știi că e gândul meu care vine la tine...sufletul meu te simte...ești undeva...și cred că și tu te gândești la mine...simt uneori...vreau să știi, dacă cumva aceste cuvinte ajung la tine, că deși nu am siguranța că ne vom întâlni în viața asta...dincolo pătrunși și îmbrățișați de iubirea lui Doamne ne vom vedea și recunoaște...pentru a împlini ceea ce amândoi ne-am fi dorit încă de aici...Îl vom slăvi pe Dumnezeu...și ne vom bucura veșnic...de prezența celuilalt, a celorlalte suflete mântuite, a sfinților, a Sfintei Maici și mai ales de prezența Lui...și, dragul meu, nu se va sfârși niciodată pentru că vom fi pe tărâmul veșniciei...

Adevărata bucurie

Cuvântul lui Dumnezeu insistă pe ideea că bucuria trebuie să domine în viața creștinului. Hristos ne-a urat: „Bucuria voastră să fie deplină!”(Ioan 15, 11).

Apostolul Pavel îi convinge pe credincioși că trebuie să se bucure pururea și așază bucuria printre roadele Duhului Sfânt. Bucuria duhovnicească a creștinului nu este o veselie exuberantă; poți fi bucuros chiar și atunci când suferi. Este o bucurie lăuntrică, înaltă, care provine dintr-un izvor duhovnicesc inaccesibil lumii exterioare. Nu toți au acest izvor. De cele mai multe ori dispoziția oamenilor este schimbătoare, în funcție de situație, poate oscila în sus sau în jos, întocmai ca mercurul termometrului. Trebuie să tindem către dobândirea unei bucurii lăuntrice, care să nu depindă de condițiile exterioare. Unul din mijloacele prin care poate fi obținută este supunerea necondiționată față de voința lui Dumnezeu; o alta, slujirea aproapelui. Numai învățând deplina uitare de sine și slujirea aproapelui, sufletul nostru va cunoaște adevărata bucurie. Fiecare nevoință de iubire și de jertfire de sine sporește această bucurie, ne face să înțelegem adevăratul scop al vieții.

( Fiecare zi, un dar al lui Dumnezeu)

Dacă mâine nu va mai veni

Te-ai întrebat vreodată dacă azi ar fi ultima zi din viața ta cum ai vrea să fie? Care ar fi ultimul lucru pe care ai vrea să-l faci? Ce stare ai dori sa ai în timpul Trecerii? Te-ai gândit vreodată să-ți exprimi sentimentele ascunse față de celălalt? De multe ori le reprimăm...oare de ce?

Dacă ai iubi pe cineva și mâine nu ar mai fi ai regreta că nu i-ai mărturisit, chiar dacă ai fi respins/ă? Nu ai dori să îi arăți cât de mult înseamnă el/ea pentru tine? Eu cred ca da...
Dacă bătrânii tăi părinții ar înălța privirea rugătoare către tine nu ai regreta că nu le-ai acordat atenție dacă mâine ei nu ar mai fi?
Om drag ce cauți sensuri prin viață arată-ți dragostea față de cei de lângă tine, încearcă în fiecare clipă să ierți pe celălalt,încearcă să ai sufletul plin cu iubire...
Dacă ai știi mâine nu va mai veni...”tu” ce ai face?

Ronan Keating - If Tomorrow Never Comes
Asculta mai multe audio diverse

Multumesc Mada ...pt inspiratie!:)

Ce frumos

Ce frumos când doi oameni se iubesc
Și împreună spre Cer privesc.
Ce frumos când de mână ei se țin
Și își aud orișice suspin.

Ce frumos când frații se ajută
Și copilașii de părinți ascultă.
Ce frumos când sunt duhovnici buni
Ce țin de datina bunilor străbuni.

Ce frumos când soarele răsare
Și nu mai e nicio-ntrebare.
Ce frumos când pe cer sunt stele
Ce dau din multa lor putere.

Ce frumos când e cu noi Preablândul
Și inima îi cântă slava.
Ce frumos când se găsește doar iubire
În sufletele noastre toate.

Iubirea

Respir, privesc, ating...exist; cuget, simt...trăiesc; ce face ca un om să fie viu? ce îl poate determina pe un om să vibreze prin toată ființa lui?ce poate schimba viața unui om într-atât încât orice ar veni asupra sa să primească cu bucurie? Ce încălzește inima înghețată a unui om? Cred că e atât de simplu și la îndemâna oricui să răspundă la această întrebare...IUBIREA. Cel mai nobil, mai viu, mai curat, mai dumnezeiesc simțământ. Ochii ei strălucesc... inima iubirii bate delicat, discret dar în același timp atât de tare. Un om care a învățat să iubească a deschis poarta sufletului său prin care se intră în rai...adică în Împărăția Cerurilor...acolo unde i-a adunat laolaltă pe toți frații, pe sfinți dar mai întâi pe Dumnezeu. El acolo își face sălaș...în casele zidite pe temelia iubirii...
Un tânăr când iubește se transformă...se trezește din adormire, își poate auzi acum inima bătând și își dă seama că este într-adevăr viu, că într-adevăr trăiește! Nu se mai teme de nimic, nu îi mai pasă de răni, de trădări...ci pur și simplu se dăruiește total, se jertfește la modul cel mai profund...fără să aștepte să primească ceva în schimb...sau cel puțin așa îmi închipui că se întâmplă. Dacă este adevărată presupunerea mea atunci în mod cert omul este plămădit din gând iubitor, cu mâinile iubirii. Se dospește, crește la căldura iubirii. Trăiește, respiră...veșnic prin iubire...
Dacă iubirea reușește să-l facă pe om viu, să-l apropie de Dumnezeu, să fie bucuros, să se deschidă către ceilalți...atunci și eu doresc ca Domnul să facă să crească iubirea sădită în sufletul meu la aducerea mea din neființă...

Bucură-te

Bucură-te om frumos

Căci Domnul tău, Hristos

De-a pururi pune-n inima Ta

Marea iubire a Sa

Bucură-te suflet drag

Căci se adună în sirag

Clipele din viața ta

Legate de iubirea Sa

Bucură-te a lui Dumnezeu făptura

Căci prin a Sa natură

El iti grăiește că nu te va lăsa

Nicicând în viața ta

Bucură-te iubite frate

Căci pe El Îl ai aproape

Atunci când ești întristat

Și sufletul îți e nemângâiat

Bucură-te bucuria mea

Când auzi un sfânt cant

Căci Domnul Sfânt

E-atunci lânga inima ta

Bucură-te când de toți ești departe

Căci pe El atunci Îl ai aproape

Alunga întristarea înăbușitoare

Spre El e a ta scăpare

Oriunde-ai fi iubite om

Deschide lăuntrul Tău

Primește-acolo pe Preabunul

Și nu te teme de nimic

Căci tot ce este rău

De El a fost de-a pururi biruit.

Mărturisire

Când viața se golește de lumină,
Când inima se umple de cumplita vină,
Când nu mai pot în sus privirea s-o ridic,
Când nu mai sunt și simt nimic,

Când numai norii sunt pe al meu cer,

Când mult aș vrea să pot să sper,
Când vorba goală multă este,
Iar sufletul mi se golește

Revin din nou în sinea mea;

Aștept ca să revăd privirea Ta.
Și dinlăuntru-mi întunecat
Aștept să vii...să mă ridici iar
Din păcat...

Și inima-mi suspină iarăși mult
Și-ar vrea să mai audă acel Cuvânt
Ce-a vindecat-o de-atâtea ori
Și-a izbăvit-o din nevoi.

Cum aș putea ca firea să-mi îmblânzesc
Trăind în neamul cel prea lumesc?
Aceasta este mai mult decât pot eu
Și mă îndrept spre bunul Dumnezeu

La El toate cu putință sunt
El poate să ne ridice din adânc
Spre El și eu mult ticălosul om
Căzut în prea profundul somn

Îndrept cu umilință ochii
Aștept să îmi trimită vindecare
Și să mă-nvețe ce-i iubirea
Să-mi dăruiască-nveșnicirea...

( de la cineva)

Prietenie

Prieten adevarat sau de ocazie.....imi pare ca vorbeste un om trist, intristat, poate adesea ''tradat''...Mereu m-am intrebat ce este, cum este o prietenie adevarata...cum ar trebui sa se comporte prietenii intre ei? Ce rol au oamenii care intra in viata noastra la un moment dat si mai apoi se retrag? Asta nu am putut pricepe niciodata: de ce intram in viata celorlalti si apoi ne retragem fara sa ne gandim ca am putea rani prin ignorarea lor? Oare e firesc sa cunoastem oameni noi, sa-i consideram prieteni o vreme si apoi sa-i uitam? Care sa fie sensul ? Marturisesc ca ma straduiesc sa-l pricep de multa vreme dar nu pot sa ajung la nici un raspuns...Pe de alta parte de ce durere atunci cand crezi ca un ''prieten'' te ''tradeaza''? Oare nu e un egoism din partea ta? Oare esti tu un prieten adevarat? Pentru ca iubirea adevarata fata de oricine nu asteapta raspuns...ea daruieste fara sa astepte iubire...Atunci poate e o iubire mai mult egoista...si tu care treci prin asta trebuie sa iei o astfel de ''tradare'' ca un exercitiu de Iubire, sa te gandesti mai intai ca ceea ce simti/patesti tu e infim pe langa ceea ce Hristos ''pateste'' zi de zi, ceas de ceas chiar din partea ta, a celui ce te plangi...

Ma mai gandesc ca poate e o nevoie de iubire, de afectiune...spunea cineva ca a cautat toata viata lui afectiunea...si a trecut prin toate religiile posibile care nu-i dadeau decat surogate...pana intr-o zi cand Hristos i-a vorbit si atunci a cunoscut ca ''Hristos este iubirea pe care a cautat-o toata viata...''
Poate intr-acolo ar trebui sa privim si noi...poate ca ne-ar fi de mare folos sa invatam sa iubim cu adevarat...atunci vom accepta si vom asuma tot ceea ce vine in viata noastra...si sa nu mai uitam niciodata ca HRISTOS A INVIAT...

Doamne miluiește

Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne pe noi!

Preasfântă Născătoare de Dumnezeu mântuiește-ne pe noi!

Toate Puterile cerești și toți Sfinții rugați-vă lui Dumnezeu pentru noi!

Simfonia primăverii

Primăvara...
Glas de rândunele...
Șirag de viorele
Câmpuri înverzite
Livezi învăluite
De mireasmă cerească...

Râuri cristaline,
Sunete divine,
Făpturi înseninate
Și turme liberate
De noaptea hibernării...



Și oameni...
Oamenii înveșmântați
În iubire Sfântă,
Ce lumea o inundă
Cu ființa lor plăpândă

Și Domnul...
Domnul Care știe
Să facă bucurie
Orice-ntristare
Cu dragostea Lui
Cea mare...

O lume minunată

Precum firavul ghiocel scoate căpșorul delicat din cuvertura de zăpadă când iarna dă semne că vrea să plece, așa și omul , ieșind ca prin minune din carapacea mămicii, pus cu grijă acolo de Dumnezeu, se sperie mai întâi de marea necunoscutului în care este adus. El, omul, crește...pășește prin viață...având pusă în sine destinația finală...Tot el, omul, în vremea vieții sale uită...uită cât de minunată este lumea în care l-a adus, din neființă, Domnul. Așa și eu, omul, uit...mă simt pătrunsă pe zi ce trece de o maladie gravă...amnezia sufletească...uit să privesc cerul albastru și senin ce-mi inundă sufletul de bucurie numai văzându-l, uit să las soarele să-mi mângâie chipul lovit de întristări, uit să mă bucur de dansul norilor de pe cer, uit să ating iarba verde, ce-mi poartă mintea spre tinerețea fără bătrânețe și viața fără de moarte, uit sa miros florile purtătoare ale miresmei divine, uit să mă trezesc pentru a privi un răsărit de soare, sau în amurg să privesc apusul; uit să simt ploaia iar după ploaie să urc spre cer pe curcubeul-scară de culori...Și mai grav uit să zâmbesc, să mă bucur că pot deschide ochii, că pot păși, că pot respira...uit că am atâtea daruri pentru care nu știu a mulțumi. Și atunci, văzându-mi starea decăzută...se naște în sinea mea un dor...un dor ce mă doare...un dor de a oferi iubire dezinteresată, un dor de a îmbrățișa cu bucurie pe oricine, un dor de a simți că viața e...vie, un dor de simplitate, de smerenie, un dor de...departe și unul de...aproape, un dor de timp...un dor de oameni, de comuniune cu mine, cu El și cu frații toți...
Da, într-avedăr lumea în care ne-a adus Dumnezeu este minunată...și ea și oamenii din ea... și mi-e dor să simt asta...

Hristos a înviat,Bucuria mea!

De este cineva binecredincios şi iubitor de Dumnezeu, să se bucure de acest praznic frumos şi luminat. De este cineva slugă înţeleaptă, să intre, bucurându-se, întru bucuria Domnului său. De s-a ostenit cineva postind, să-şi ia acum răsplata. De a lucrat cineva din ceasul cel dintâi, să-şi primească astăzi plata cea dreaptă. De a venit cineva după ceasul al treilea, mulţumind să prăznuiască. De a ajuns cineva după ceasul al şaselea, să nu se îndoiască, nicidecum, căci cu nimic nu va fi păgubit. De a întârziat cineva până în ceasul al nouălea, să se apropie, nicidecum îndoindu-se. De a ajuns cineva abia în ceasul al unsprezecelea, să nu se teamă din pricina întârzierii, căci darnic fiind Stăpânul, primeşte pe cel de pe urmă ca şi pe cel dintâi, odihneşte pe cel din al unsprezecelea ceas ca şi pe cel ce a lucrat din ceasul dintâi; şi pe cel de pe urmă miluieşte, şi pe cel dintâi mângâie; şi aceluia plăteşte, şi acestuia dăruieşte; şi faptele le primeşte; şi gândul îl ţine în seamă, şi lucrul îl preţuieşte, şi voinţa o laudă.
Pentru aceasta, intraţi toţi întru bucuria Domnului nostru; şi cei dintâi, şi cei de al doilea, luaţi plata. Bogaţii şi săracii împreună bucuraţi-vă. Cei ce v-aţi înfrânat şi cei leneşi, cinstiţi ziua. Cei ce aţi postit şi cei ce n-aţi postit, veseliţi-vă astăzi. Masa este plină, ospătaţi-vă toţi. Viţelul este mult, nimeni să nu iasă flămând. Gustaţi toţi din ospăţul credinţei; împărtăşiţi-vă toţi din bogăţia bunătăţii. Să nu se plângă nimeni de lipsă, că s-a arătat Împărăţia cea de obşte. Nimeni să nu se tânguiască pentru păcate, că din mormânt iertare a răsărit. Nimeni să nu se teamă de moarte, că ne-a izbăvit pe noi moartea Mântuitorului; a stins-o pe ea Cel ce a fost ţinut de ea. Prădat-a iadul Cel ce S-a pogorât în iad; umplutu-l-a de amărăciune, fiindcă a gustat din trupul Lui. Şi aceasta mai înainte înţelegând-o Isaia, a strigat: Iadul, zice, s-a amărât, întîmpinându-Te pe Tine jos: amărâtu-s-a că s-a stricat. S-a amărât, că a fost batjocorit; s-a amărât, că a fost omorât; s-a amărât, că s-a surpat; s-a amărât, că a fost legat. A primit un trup şi de Dumnezeu a fost lovit. A primit pământ şi s-a întâlnit cu cerul. A primit ceea ce vedea şi a căzut prin ceea ce nu vedea. Unde-ţi este, moarte, boldul? Unde-ţi este, iadule, biruinţa? Înviat-a Hristos şi tu ai fost nimicit. Sculatu-S-a Hristos şi au căzut diavolii. Înviat-a Hristos şi se bucură îngerii. Înviat-a Hristos şi viaţa stăpâneşte. Înviat-a Hristos şi nici un mort nu este în groapă; că Hristos, sculându-Se din morţi, începătură celor adormiţi S-a făcut. Lui se cuvine slava şi stăpânirea în vecii vecilor. Amin.
(Cuvânt de învățătură al Sfântului Ioan Gură de Aur la Învierea Domnului)

Intrarea Domnului în Ierusalim

Să ne amintim și să ne venim în fire...
în firea de Om viu...

Ce să facem atunci când ne simțim încercați la maximum?

Orice s-ar intampla cu noi in viață, bun sau rău, prima reacție a noastră trebuie să fie: „Doamne!“, sub orice formă.
Sunt multe lucruri paradoxale în Scripturi și în Biserică. De multe ori, de exemplu, Dumnezeu apare ca un tiran. Ceva în mine niciodată n-a putut accepta chipul tiranic al lui Dumnezeu. Dacă Dumnezeu este un Dumnezeu al dragostei, ceva nu-i drept aici. Ori este vorba de o strâmbătate, adică erezie, ori eu înțeleg ceva greșit. Și pot să vă mărturisesc că de-a lungul vietii, întotdeauna, cândva, cumva, s-a îndreptățit atotiubirea lui Dumnezeu. Vreau să zic cum să ne raportăm: niciodată să nu uitați și să nu vă îndoiți de dragostea lui Dumnezeu! Când zic să nu va îndoiți vreau să zic nu că e interzis să vă îndoiți, dar că… nu-i nevoie.
Despre patima deznădejdii n-o să dau răspunsuri directe, dar nădăjduiesc să puteți descoperi fiecare din ce voi spune câte ceva. Descopăr un lucru, că noi nu stim ce este deznădejdea pentru că nu am cunoscut niciodată ALTCEVA decât deznădejde. În deznădejde ne-am plămadit din pântecele maicii și vă spun rezultatul unei căutari de-ale mele de-a lungul unei vieții care s-a luminat de mărturia părintelui Sofronie…
O porunca a lui Dumnezeu să nu o luați ca o interzicere. Nu e interzis să deznădăjduim, dar… nu-i nevoie! Dumnezeu mărturisește că nu-i nevoie. Dumnezeu care dorește că omul să trăiască, Dumnezeu care poate să ne mântuiască din străfundurile iadului. Ca mărturia Bisericii – deși n-o înțelegem, dar cât nu înțelegem, putem să credem – este că Hristos a cunoscut iadul cel mai adânc. (Și fac o paranteză: Dacă am crezut ceva bisericesc vreodată, întotdeauna s-a adeverit: Biserica este Incredibilul, dar Adevărat. Și continuând paranteza, vă spun: Atenție la verosimil, fiindca minciuna încearcă să fie verosimilă. Dumnezeu nu încearcă să fie verosimil, ne spune lucruri incredibile, dar adevărate. Adevărul se apără pe sine singur, minciuna trebuie să apară ca adevăr ca să fie credibilă).
Unul care mi se spovedea mie, preot, îmi spunea că într-un moment de criză extremă striga în neputință către Dumnezeu pentru păcatele lui și nu mai îndrăznea să se uite către Dumnezeu. Și mi-a scris în scrisoare că i-a venit în suflet cuvântul acesta: „Dragostea Mea este mai mare decât păcatul tău“. Și s-a liniștit și s-a împăciuit de la cuvântul ăsta. Dar nu știa daca era adevărat. Și i-am confirmat că asta nu poate fi decât de la Dumnezeu. Dragostea lui Dumnezeu într-adevăr este mai mare decât orice păcat! Sf. Siluan zice că toate păcatele noastre nu sunt decât ca o picatură într-un ocean, oceanul fiind Dragostea lui Dumnezeu. Dar semnul că era cuvânt de la Dumnezeu era împaciuirea pe care a primit-o, întoarcerea în inima lui a iubirii de Dumnezeu, nu dispreț de Dumnezeu, nu ușurătate.
Dumnezeu să vă dea restul, că restul este răbdare, și de multe ori nu este nevoie de multa răbdare. Și dacă știm să ne asumăm momentele acelea, … vai ce învieri… [urmeaza]! Și vorbind de înviere, nu vorbesc simbolic sau metaforic, ci este o realitate, și nu psihologică, ci duhovnicească. Ieși altul! Și Lazăr când a ieșit din mormant, imnologia și sinaxarele, toată Tradiția Bisericii mărturisesc că era alt om! Altul revenind din morți! Dar și Siluan, după cuvântul acela, când l-a trăit, era alt Siluan; și Antonie când era să moara, dar l-a mântuit în ultima clipă Hristos, că era bătut de draci până la moarte și când dădea să moară, i-a apărut Hristos ii l-a readus în viață. Dar alt Antonie a ieșit din aceasta! Si astea sunt depășirile neputințelor noastre, pe care le lucrează mila lui Dumezeu. Înfricoșate lucruri! Fiindcă nu pe măsura omului, și de aceea adaug încă o dată: Domnul să ne dea, să vă dea putere în momentele acelea! Și Maica Domnului a trecut prin asta la cruce, și apostolii… și alte momente pe care le vedem în Sfinții lui Dumnezeu”.
( Fragmente preluate de pe razbointrucuvant.ro din Ce facem atuncim când ne simțim încercați la maximum?, Părintele Rafail Noica )

http://www.razbointrucuvant.ro

În chipul Crucii

Crucea...în vremurile cele mai îndepărtate un obiect de tortură...cei mai mari răufăcători erau pedepsiți prin ”spâzurare” pe cruce pentru ca păcatul, vina, să le fie vădită. Azi...crucea, prin jerfa Mântuitorului, este o armă asupra diavolului. Prin cruce, „semnul vieții” ne-a venit izbăvirea și împăcarea. Dar ce este crucea? Este semn al iubirii, al biruinței, căci iubirea înseamnă biruință, al vieții, căci ea din iubire, a făcut să izvorască din ea iubirea. Omul însuși este o cruce în clipa în care arată iubire față de aproapele său...prin gestul simplu al îmbrățișării. Hristos Își dă sufletul pe cruce în mâinile Tatălui, îmbrățișând umanitatea. Și chiar adevărat este că prin îmbrățișare iubirea față de „altul decât tine” crește iar iubirea aduce după sine și bucuria. Fiecare dintre noi „avem o cruce de dus”, unii o crucea mai grea, alții una mai ușoară după puterea sădită în inimi de Stăpânul. Asumarea Crucii fără cârtire naște smerenia, iubirea și bucuria.
Crucea...pecetluire a omului de către Domnul...
Crucea...scară la cer a sufletului smerit...
Crucea...simplitate...
Crucea...teologhisire...
Crucea...iubire...
Crucea...deschidere spre infinit...
Crucea...Viață veșnică...
Crucea...Hristos, un „tu”, un „eu”, „noi”, comuniune...
Crucea...mântuire...

Asculta mai multe audio Evenimente

Ce ciudat...

Ce ciudată este viața...când crezi că totul „se așează” castelul de nisip, al viselor nutrite de-a lungul timpul este distrus...Când crezi că „ei”, de care te legi, îți sunt aproape, numai ce ai închis ochii o clipă, dispar. Când crezi că ai ajuns lumina de la capăt...surpriză era doar o halucinație...Când crezi că ai învățat să te bucuri...se găsește cineva, chiar și involuntar, să-ți arate că nu e chiar așa...Să fie dejnădejde oare?...să nu fie!Pentru că atunci aș simți în mine o lacrimă...a Lui...și L-aș mâhni tocmai pe El. El, Care în mod maxim real A FOST,ESTE și VA FI veșnic lângă mine...Cum să te bucuri în durerea lipsei, în „tristețurile” până la urmă atât de relative?...În mod cert în spatele tuturor există un sens...Care? Dă-ne Tu Doamne să-l aflăm și asumăm....Și apoi pentru ce existăm? Că să ne făurim castele de nisip un viața aceasta?Ca să ne fim unii altora dumnezei? Ca să hrănim uriașul din adânc? Să presupunem că ar fi așa, atunci de ce acestea ne „seacă”? Pentru ce acestea ne trimit într-un departe...de noi, de ceilalți, de El...?Atunci, omul rațional din mine, care caută să cunoască, presupune că există un alt sens...prezența Lui permanetă în viața mea....Și cum să stea El lângă mine dacă nu ne asemănăm...și atunci zăresc un sens în toate „ciudățeniile” din viața mea...dobândirea smereniei și a iubirii adevărate care mai mult oferă decât cere...Rămâne acum să și accept...Unde voi găsi curajul și puterea pentru acestea? Dă-mi-le Tu, Doamne...ca să iubesc cu iubirea Ta!

Suflete înghețate

Cad...mă ridic...cad....mă ridic ...și tot așa...și parcă uneori resimt o oboseală...mă bucur...dar de multe ori simt dezamăgire...pentru că întâlnesc atâtea suflete înghețate...plâng pentru că unii frați Te resping...și atunci parcă mă doare...cu atât mai mult pe Tine...și mă întreb: De ce? Te-am așezat în mâinile mele și Te-am întins, ca Dar, însă am primit un răspuns sec și o privire...”sătulă”...”Mda...am văzut..”...cu alte cuvinte un crunt ”Nu mă interesează!”de ce?...Oare de ce refuzăm pe Singurul Care ne iubește?...De multe ori...m-aș așeza...cum , unde, ...nu știu...pur și simplu să mă rog, să plâng, să mă rog...Unde o fi dispărut credința?iubirea? deschiderea...cu siguranță că este și aici o taină, un sens, o logică...sau supralogică...Dar până să ajung acolo...sufletul meu plânge...pentru că o dată cu încălzirea...globală...inimile noastre se răcesc...îngheață...

Jerfă din iubire

FILM
Vezi mai multe video din Film
Preluat de pe Trilulilu

Iubirea

Părtași suntem multor iubiri
Una singură e implinire
Celelalte numai presimțiri
Până dăm în inima de Mire

Împodobit cu-nfățișarea Lui
Dinspre înviere răsărindă
Pe cât în lacrimile orișicui
Voi râvni iubirea să-și aprindă

Ce există să iubesc nespus
Oceanul stingerii de sine
Să rodească-n cele care nu-s
Răsăritul ce le aparține.
(Ioan Alexandru, Iubirea)