Om drag!

Pentru tine, om drag, am un cuvânt astăzi!Poate mă cunoști, poate doar mă știi sau poate că nici nu ai aflat că și eu exist pe același pământ ca și tine. M-ai văzut poate trecând pe lângă tine pe stradă, poate te-am deranjat la metrou sau în troleu când nu am fost atent la stația la care trebuia să cobor, să mă ierți...nu am vrut să te deranjez...dar să știi că totuși cuvintele tale sau privirea și gesturile tale m-au durut! Te rog încă o dată să mă ierți! Și te rog ca data viitoare când un alt „tu” te va deranja astfel să încerci să fi atent la inima lui...nu de alta dar știu că există o lege a compensației (ca să nu o numesc altfel) prin care suntem smeriți dacă rănim o inimă pe care Domnul o iubește! Și El iubește toate inimile!Eh!Om drag!Am atâtea să îți spun...Spre exemplu aș vrea tare mult să nu îmi mai vorbești mereu despre realizările tale...mă simt atât de jos în comparație cu tine, deși știu că nu e firesc să mă compar cu nimeni...nu de alta dar mi-e teama ca nu cumva semenii mei să-și întoarcă fața lor de la mine și să mă iubească mai puțin tocmai pentru că nu sunt ca tine!Da, știu sună...copilărește, imatur!Dar eu sunt încă imatur și am nevoie doar de prietenia și dragostea ta! Am nevoie să văd la tine smerenie smerită! Am nevoie să mă înveți prin modul tău simplu de a fi că tocmai simplitatea ne face să fim cu adevărat Mari! Pentru că Domnul e mare pentru că e smerit și e smerit pentru că e mare! Om drag! De multe ori m-am entuziasmat când te-ai îndreptat spre mine! Ce bucurie să știu că-mi ești prieten!Îți mulțumesc mult pentru asta! Dar te rog iarăși să mă ierți pentru gândurile mele! Aș vrea să nu mai fie! Să mă pomenești prieten bun să se topească în dragostea sinceră și curată a Domnului! Te rog să nu te superi pentru gânduri! Aș vrea să nu fi dezamăgit de mine, aș vrea să nu văd în privirea ta cuvintele: „Mă dezamăgești! Te credeam un om bun! M-am înșelat în privința ta!” De-ai știi că eu am nevoie nu de aceste cuvinte, nu am nevoie să-mi explici nimic ...doar de rugăciunea și dragostea ta am nevoie! Am nevoie să mă îmbrățișezi tocmai ca o mamă care, deși copilul i-a greșit, totuși nu-l părăsește. Am să-ți fiu recunoscător toată veșnicia dacă rugăciunea ta mă va ridica din starea de cădere! Ți-aș spune atâtea! Dar nu acum! De va fi să fie vom avea la dispoziție veșnicia! Om iubit al lui Dumnezeu să iei aminte la rugămințile mele și Îl rogi pe Domnul să vindece sufletul meu! Om drag îți mulțumesc că ai avut răbdare să-mi asculți cuvintele!

Aflare

Când iarna-n gând mi se pogoară,
Când toamna-n inimă mi se strecoară,
Când mintea toată nu mai poate,
Spre ceruri drumul a-l străbate.

Când vreau să văd și nu mai pot,
Când nu mai sunt și vreau ca tot,
Ce este-n lume să se plece,
Naintea inimii mele rece.

Atuncea simt cum vara lină,
Cum primăvara coboară a sa lumină
În gândurile mele toate,
În simțirile înnegurate.

Și drumul e de-acum ușor
Și pot să vreau și pot să zbor
Spre înălțimile înalte
Spre zările îndepărtate.

Și inima mi se-nflăcărează
Și ochii nu se mai-ntristează
Și ard de bucurie sfântă
Și aud cum toate cântă

O slavă nemaicunoscută
O rugă nemaiauzită.
Și aud natura cum șoptește
Că slava sfântă se zărește,

Că Domnul Sfânt a pogorât
Aici, acum pe-acest pământ
Că să mă ridice din cădere
Ca să-mi alunge orice părere

Că El m-ar fi lăsat pe drum
Că m-a uitat; și-oricum
Înceata șoaptă îmi trezește
O amintire dulce ce mă ferește

De indoiala următoare
Ce-ar vrea ca-n suflet să coboare.
Și știu de-acum și-n veșnicie
Că dragostea Lui cu noi are să fie!



Asculta mai multe audio Muzica

Înviere

În noaptea de-nviere
O caldă adiere
Se-nalță din pământ.
Și-noaptea-ntunecată
Acum ca și-altădată
O rază de lumină
Răsare din adânc.
Cereștile cete
Privesc cu minunare
Iubirea Ta cea mare
Căci prin a Ta voință
Spre-a noastră mântuire
Ai suferit cumplit
Te-ai coborât la iad
Și de acolo-ai ridicat
Pe omul care
Porunca Ți-a călcat
Și ca să ne arăți și nouă
Bogata milă-a Ta
Te-ai ridicat din morți
Și toți s-au bucurat
Și Cerul și Pământul
Într-un glas
Au strigat
”Histos a înviat!”

Ce să facem atunci când ne simțim încercați la maximum?

Orice s-ar intampla cu noi in viață, bun sau rău, prima reacție a noastră trebuie să fie: „Doamne!“, sub orice formă.
Sunt multe lucruri paradoxale în Scripturi și în Biserică. De multe ori, de exemplu, Dumnezeu apare ca un tiran. Ceva în mine niciodată n-a putut accepta chipul tiranic al lui Dumnezeu. Dacă Dumnezeu este un Dumnezeu al dragostei, ceva nu-i drept aici. Ori este vorba de o strâmbătate, adică erezie, ori eu înțeleg ceva greșit. Și pot să vă mărturisesc că de-a lungul vietii, întotdeauna, cândva, cumva, s-a îndreptățit atotiubirea lui Dumnezeu. Vreau să zic cum să ne raportăm: niciodată să nu uitați și să nu vă îndoiți de dragostea lui Dumnezeu! Când zic să nu va îndoiți vreau să zic nu că e interzis să vă îndoiți, dar că… nu-i nevoie.
Despre patima deznădejdii n-o să dau răspunsuri directe, dar nădăjduiesc să puteți descoperi fiecare din ce voi spune câte ceva. Descopăr un lucru, că noi nu stim ce este deznădejdea pentru că nu am cunoscut niciodată ALTCEVA decât deznădejde. În deznădejde ne-am plămadit din pântecele maicii și vă spun rezultatul unei căutari de-ale mele de-a lungul unei vieții care s-a luminat de mărturia părintelui Sofronie…
O porunca a lui Dumnezeu să nu o luați ca o interzicere. Nu e interzis să deznădăjduim, dar… nu-i nevoie! Dumnezeu mărturisește că nu-i nevoie. Dumnezeu care dorește că omul să trăiască, Dumnezeu care poate să ne mântuiască din străfundurile iadului. Ca mărturia Bisericii – deși n-o înțelegem, dar cât nu înțelegem, putem să credem – este că Hristos a cunoscut iadul cel mai adânc. (Și fac o paranteză: Dacă am crezut ceva bisericesc vreodată, întotdeauna s-a adeverit: Biserica este Incredibilul, dar Adevărat. Și continuând paranteza, vă spun: Atenție la verosimil, fiindca minciuna încearcă să fie verosimilă. Dumnezeu nu încearcă să fie verosimil, ne spune lucruri incredibile, dar adevărate. Adevărul se apără pe sine singur, minciuna trebuie să apară ca adevăr ca să fie credibilă).
Unul care mi se spovedea mie, preot, îmi spunea că într-un moment de criză extremă striga în neputință către Dumnezeu pentru păcatele lui și nu mai îndrăznea să se uite către Dumnezeu. Și mi-a scris în scrisoare că i-a venit în suflet cuvântul acesta: „Dragostea Mea este mai mare decât păcatul tău“. Și s-a liniștit și s-a împăciuit de la cuvântul ăsta. Dar nu știa daca era adevărat. Și i-am confirmat că asta nu poate fi decât de la Dumnezeu. Dragostea lui Dumnezeu într-adevăr este mai mare decât orice păcat! Sf. Siluan zice că toate păcatele noastre nu sunt decât ca o picatură într-un ocean, oceanul fiind Dragostea lui Dumnezeu. Dar semnul că era cuvânt de la Dumnezeu era împaciuirea pe care a primit-o, întoarcerea în inima lui a iubirii de Dumnezeu, nu dispreț de Dumnezeu, nu ușurătate.
Dumnezeu să vă dea restul, că restul este răbdare, și de multe ori nu este nevoie de multa răbdare. Și dacă știm să ne asumăm momentele acelea, … vai ce învieri… [urmeaza]! Și vorbind de înviere, nu vorbesc simbolic sau metaforic, ci este o realitate, și nu psihologică, ci duhovnicească. Ieși altul! Și Lazăr când a ieșit din mormant, imnologia și sinaxarele, toată Tradiția Bisericii mărturisesc că era alt om! Altul revenind din morți! Dar și Siluan, după cuvântul acela, când l-a trăit, era alt Siluan; și Antonie când era să moara, dar l-a mântuit în ultima clipă Hristos, că era bătut de draci până la moarte și când dădea să moară, i-a apărut Hristos ii l-a readus în viață. Dar alt Antonie a ieșit din aceasta! Si astea sunt depășirile neputințelor noastre, pe care le lucrează mila lui Dumezeu. Înfricoșate lucruri! Fiindcă nu pe măsura omului, și de aceea adaug încă o dată: Domnul să ne dea, să vă dea putere în momentele acelea! Și Maica Domnului a trecut prin asta la cruce, și apostolii… și alte momente pe care le vedem în Sfinții lui Dumnezeu”.
( Fragmente preluate de pe razbointrucuvant.ro din Ce facem atuncim când ne simțim încercați la maximum?, Părintele Rafail Noica )

http://www.razbointrucuvant.ro