Adevărata bucurie

Cuvântul lui Dumnezeu insistă pe ideea că bucuria trebuie să domine în viața creștinului. Hristos ne-a urat: „Bucuria voastră să fie deplină!”(Ioan 15, 11).

Apostolul Pavel îi convinge pe credincioși că trebuie să se bucure pururea și așază bucuria printre roadele Duhului Sfânt. Bucuria duhovnicească a creștinului nu este o veselie exuberantă; poți fi bucuros chiar și atunci când suferi. Este o bucurie lăuntrică, înaltă, care provine dintr-un izvor duhovnicesc inaccesibil lumii exterioare. Nu toți au acest izvor. De cele mai multe ori dispoziția oamenilor este schimbătoare, în funcție de situație, poate oscila în sus sau în jos, întocmai ca mercurul termometrului. Trebuie să tindem către dobândirea unei bucurii lăuntrice, care să nu depindă de condițiile exterioare. Unul din mijloacele prin care poate fi obținută este supunerea necondiționată față de voința lui Dumnezeu; o alta, slujirea aproapelui. Numai învățând deplina uitare de sine și slujirea aproapelui, sufletul nostru va cunoaște adevărata bucurie. Fiecare nevoință de iubire și de jertfire de sine sporește această bucurie, ne face să înțelegem adevăratul scop al vieții.

( Fiecare zi, un dar al lui Dumnezeu)

Emotie

Când crezi că-n viață ai câștigat
Privește către ochii celui apropiat
Iar de vei vedea cuprinși de nori
Alege să fiți împreună câștigători

De vorbă cu băncuțele

Băncuțele(acelea despre care v-am povestit acum ceva vreme), văzând că mă tot plimb pe lângă ele, au început să se întrebe pentru ce le vizitez așa de des. Motiv pentru care s-au hotărât să vadă ce-i cu mine. În cele din urmă le-am dezvăluit adevărul...cum că le auzisem povestind despre „el” și „ea” și că mă interesa să aflu mai multe. Băncuțele, dragele de ele, au zâmbit către mine cu drag și mi-au spus:
- Draga noastră, pentru ce se frământă inima ta așa de tare?
- Păi...v-am spus...ca și „ea” și eu aștept un „el”!
- Și de unde știi că el nu e prezent în viața ta?
- Să fie oare adevărat? Să știți că m-am gândit la asta...deși credeam că îmi închipui.
Băncuțele priviră una către cealaltă chicotind. Mi s-a părut cam straniu...
- Pentru ce mă priviți așa?
- Draga noastră...noi am fost de multă vreme martore la asemenea frământări...privește cerul! mi-au spus. Ce vezi?
- Văd o lume pașnică, cu lumină, cu stele, cu lună...cu bucurie.
- Ai văzut steluța aceea firavă care stă mai deoparte?
- Da! E tare gingașă...deși îmi pare cam timorată...oare ce o fi pățit?
- Îi este teamă!
- Teamă? De ce?
- Îi este teamă ca stelele cele mai mari să nu o izgonească, așa că preferă să stea la margine!
- Adevărat?
- Da! Așa și unor oameni...le e teamă să iubească ca să nu fie răniți!
- Și nu au dreptate?
- Privește spre dreapta ta! Ce vezi?
- O biserică!
- Ce este deasupra bisericii?
- O cruce!
- Exact! Semnul iubirii supreme! El nu s-a temut de respingere! A iubit până la capăt!
- Și ce să înțeleg eu de aici!
- Să înțelegi că inima ta trebuie lărgită!
- Lărgită?Cum?
- Să torni în ea mai multă încredere și iubire!
- Și credeți că se va schimba ceva?
Băncuțele îmi zâmbiră senin...dar eu iarăși a trebuit să plec...
Dar înainte băncuțele mi-au spus:
- Copilă deschide ochii și vei vedea! Mântuirea e mai aproape decât ți-ai putea imagina! Și nu uita să te bucuri de fiecare om care îți iese în cale!
Tare mult m-au bucurat atunci băncuțele...Mi-am promis că le voi vizita mai des...Ele ascund o taină...taina unei aflări...

Ostrov...tăcere...

Undeva...un departe...un aproape...un suflet...Domnul și un ostrov. În liniștea pustiei se aud bătăiile inimii mai tare ca nicăieri. În departele pustiei, în departele de lumescul personal, se simte mai bine o Prezența Sfântă. În ”aproapele de Cer” al pustiei liniștea ”vibrează” până la cel mai mic element al ființei. Câte suflete nu s-au depărtat de lume și au ales pustia? Și te întrebi de ce? Oare mântuirea nu și-o puteau dobândi printre semeni? Sigur că puteau!Mântuirea înseamnă comuniune cu oamenii, cu semenii...o comuniune în duh! O comuniune care te face pe tine, subiect uman, să te deschizi plenar față un „altul” decât tine, o comuniune care te face să cuprinzi în tine pe celălalt cu iubire sfântă...Dar...ce minune!Iubirea aceasta, a sfinților, de care cei mai mulți suntem străini, întrucât cerem fără să dăm mai întâi, este și ea un mare dar! Ei, ne-voitorii de cele lumești, au ales pustia...acolo s-au regăsit,în duh, cu Domnul,cu frații lăsați în lume și cu ei înșiși ...Și au reușit, prin putere de Sus și prin curatele lor rugăciuni, să ne apropie și pe noi, cei slabi, de Dumnezeu, de acolo...din pustie...
În pustie sufletul e mai ușor, dobândește apripi duhovnicești, se înalță mai ușor...
În pustie...e tăcere...și în afară și înlăuntru...în afară singurul ”zgomot” este cel al micilor zburăroare, freamătul pădurii sau unduirea delicată a apelor...în inimă singurul glas care se mai poate auzi este cel al rugăciunii...
Pustia este...tăcere...