Omul trebuie să-și înalțe gândurile către ceea ce este dumnezeiesc și sfânt, să pătrundă în adevărul profund al cuvântului lui Dumnezeu și să aibă mereu în față ceva ca un cer deschis. Atunci, cucerit de conștiința măreției lui Dumnezeu, se va înflăcăra de iubire pentru Creatorul său.
Dar când nu ne este dat să simțim în noi flacăra acestei iubiri, atunci trebuie să o aprindem și să-i întreținem focul cu fapte de milostenie, grăbindu-ne să-i ajutăm pe semenii noștri,chiar și atunci când ni se pare că o facem de formă, cu o inimă nepăsătoare,rece. Domnul ne va judeca intențiile, ne va prețui efortul și va face ca, odată cu faptele noastre, să apară și căldura simțirii.
Cei trei Apostoli au trebuit să părăsească muntele Schimbării la Față pentru a-și relua îndeletnicirile. Așișderea și noi. Orice nevoință de iubire și de jertfire de sine este paharul cu apă dat în numele lui Hristos, „Tăierea voii”, ca biruință asupra noastră înșine, face cât toate bucuriile și tot talazul unei vieți exclusiv contemplative. Roadele bune, după care se cunoaște pomul cel bun, sunt faptele izvorâte din credința noastră.
(Fiecare zi, un dar al lui Dumnezeu)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu