O lume minunată

Precum firavul ghiocel scoate căpșorul delicat din cuvertura de zăpadă când iarna dă semne că vrea să plece, așa și omul , ieșind ca prin minune din carapacea mămicii, pus cu grijă acolo de Dumnezeu, se sperie mai întâi de marea necunoscutului în care este adus. El, omul, crește...pășește prin viață...având pusă în sine destinația finală...Tot el, omul, în vremea vieții sale uită...uită cât de minunată este lumea în care l-a adus, din neființă, Domnul. Așa și eu, omul, uit...mă simt pătrunsă pe zi ce trece de o maladie gravă...amnezia sufletească...uit să privesc cerul albastru și senin ce-mi inundă sufletul de bucurie numai văzându-l, uit să las soarele să-mi mângâie chipul lovit de întristări, uit să mă bucur de dansul norilor de pe cer, uit să ating iarba verde, ce-mi poartă mintea spre tinerețea fără bătrânețe și viața fără de moarte, uit sa miros florile purtătoare ale miresmei divine, uit să mă trezesc pentru a privi un răsărit de soare, sau în amurg să privesc apusul; uit să simt ploaia iar după ploaie să urc spre cer pe curcubeul-scară de culori...Și mai grav uit să zâmbesc, să mă bucur că pot deschide ochii, că pot păși, că pot respira...uit că am atâtea daruri pentru care nu știu a mulțumi. Și atunci, văzându-mi starea decăzută...se naște în sinea mea un dor...un dor ce mă doare...un dor de a oferi iubire dezinteresată, un dor de a îmbrățișa cu bucurie pe oricine, un dor de a simți că viața e...vie, un dor de simplitate, de smerenie, un dor de...departe și unul de...aproape, un dor de timp...un dor de oameni, de comuniune cu mine, cu El și cu frații toți...
Da, într-avedăr lumea în care ne-a adus Dumnezeu este minunată...și ea și oamenii din ea... și mi-e dor să simt asta...

Baba și intelectualul- între simplitate și elitism

Privesc cu multă admirație băbuțele care vin la biserică. Nu mă refer la cucoanele „credincioase” trecute de o vârstă ci la acele bătrânele simple, de la țară, cu care mă întâlnesc în fiece duminică în care mă duc acasă. Portul lor e unul sărăcăcios dar curat. Încovoiate de ani, de greul zilei, de neputință,cu pielea îmbătrânită de muncă...dar în schimb frumusețea lor vine din altă parte: chipuri luminoase, suflete netede, voci calde...de bunică. Bătrânica aceea murdară poate de muncile câmpului, dar al cărui suflet e de un alb imaculat, trezește în mine o „invidie sfântă”, o dorință de a avea aceeași simplitate și smerenie. Bătrânica aceea care nu are decât un rând de haine pentru sărbătoare, dar îngrijite ca un odor de mare preț, mă face să vreau să las toată „eleganța” orășenească. Bătrânica aceea care merge sprijinindu-se într-un băț, nici măcar într-un baston , îmi aduce seninătate în suflet.
Pe de cealaltă parte privesc intelectualul, i-aș zice „de carton” adică acel intelectual contrafăcut, sau modelat după „ismele” contemporaneității darwinizate. Nu sunt de părere că știința, cultura fac rău sufletului, din contră sunt o persoană căreia îi place studiul. Dar cred că nu trebuie sa ne facem din acestea ocazii de îndepărtare de ceilalți socotindu-ne superiori, căci tot ce avem ne este dăruit. Mulți dintre intelectuali se închid în autosuficiență considerând că ceea ce sunt ei, niște elite, nu este compatibil cu credința, cu Biserica. Și cum observa un părinte drag tendința zilelor noastre este de a creea elite uitând să mai creștem Oameni. Dar niște elite fără Viață. Nimic nu face Viu Omul decât singur Hristos și Biserica Sa.
Petre Țuțea spunea ceva foarte frumos în sensul celor scrise mai sus, citat un care voi încheia în loc de concluzii „O babă murdară pe picioare, care stă în fata icoanei Maicii Domnului în biserică, fată de un laureat al premiului Nobel ateu - baba e om, iar laureatul premiului Nobel e dihor. Iar ca ateu, ăsta moare asa, dihor. Si cînd un filozof, un om de stiintă sau un artist sunt religiosi, atunci ei nu se mai disting de o babă murdară pe picioare care se roagă Maicii Domnului.”

Bucuria simplității