Respir, privesc, ating...exist; cuget, simt...trăiesc; ce face ca un om să fie viu? ce îl poate determina pe un om să vibreze prin toată ființa lui?ce poate schimba viața unui om într-atât încât orice ar veni asupra sa să primească cu bucurie? Ce încălzește inima înghețată a unui om? Cred că e atât de simplu și la îndemâna oricui să răspundă la această întrebare...IUBIREA. Cel mai nobil, mai viu, mai curat, mai dumnezeiesc simțământ. Ochii ei strălucesc... inima iubirii bate delicat, discret dar în același timp atât de tare. Un om care a învățat să iubească a deschis poarta sufletului său prin care se intră în rai...adică în Împărăția Cerurilor...acolo unde i-a adunat laolaltă pe toți frații, pe sfinți dar mai întâi pe Dumnezeu. El acolo își face sălaș...în casele zidite pe temelia iubirii...Un tânăr când iubește se transformă...se trezește din adormire, își poate auzi acum inima bătând și își dă seama că este într-adevăr viu, că într-adevăr trăiește! Nu se mai teme de nimic, nu îi mai pasă de răni, de trădări...ci pur și simplu se dăruiește total, se jertfește la modul cel mai profund...fără să aștepte să primească ceva în schimb...sau cel puțin așa îmi închipui că se întâmplă. Dacă este adevărată presupunerea mea atunci în mod cert omul este plămădit din gând iubitor, cu mâinile iubirii. Se dospește, crește la căldura iubirii. Trăiește, respiră...veșnic prin iubire...
Dacă iubirea reușește să-l facă pe om viu, să-l apropie de Dumnezeu, să fie bucuros, să se deschidă către ceilalți...atunci și eu doresc ca Domnul să facă să crească iubirea sădită în sufletul meu la aducerea mea din neființă...
