Pentru tine...

Nu știu de când nu ți-am mai scris...poate că am încercat să nu mă mai gândesc la tine, așa cum ți-am promis mai demult...însă amintirea ta revine în inima mea...și atunci simt că în mine locuiești și tu...ai un loc al tău pus deoparte...adesea mă întreb unde ești...dacă ești...mă gândeam că poate ar trebuie să plec „acolo” însă dacă locul meu este „aici” aș avea nevoie să vii, să mă întărești, să-mi vorbești...să fii prezent în viața mea...concret...Chiar dacă întârzi pe drum...eu am să te aștept pentru că știu că numai iubirea ta mă poate aduce mai aproape de iubirea Lui...Dacă ai să simți uneori un dor lin în suflet...să știi că e gândul meu care vine la tine...sufletul meu te simte...ești undeva...și cred că și tu te gândești la mine...simt uneori...vreau să știi, dacă cumva aceste cuvinte ajung la tine, că deși nu am siguranța că ne vom întâlni în viața asta...dincolo pătrunși și îmbrățișați de iubirea lui Doamne ne vom vedea și recunoaște...pentru a împlini ceea ce amândoi ne-am fi dorit încă de aici...Îl vom slăvi pe Dumnezeu...și ne vom bucura veșnic...de prezența celuilalt, a celorlalte suflete mântuite, a sfinților, a Sfintei Maici și mai ales de prezența Lui...și, dragul meu, nu se va sfârși niciodată pentru că vom fi pe tărâmul veșniciei...

Smerenia Domnului

Acum mai bine de 2000 de ani în urmă într-o peșteră sărăcăcioasă de la marginea orașului Betleem, încălzită numai de suflul făpturilor, S-a născut Împăratul Cerului și al Pământului...ce taină!Tocmai El...El Care putea alege să Se întrupeze într-un mod strălucitor...dar nu... El alege smerenia unei peșteri...ce ne spune nouă oamenilor de azi întruparea Lui? Alegerea Lui de a veni pe acest pământ, pentru mântuirea noastră, în cel mai umil loc? Unora nimic...pe alții însă îi pune pe gânduri conștientizând că urmarea lui Hristos, prin ascultarea și împlinirea cuvintelor Sale, înseamnă de fapt căutarea smereniei și a iubirii, cu care El a învins răutatea iadului...cu adevărat și iadul societății consumiste, pătimașe, iubitoare de slavă deșartă, egoiste de azi nu va putea fi învins decât cu înfrânare, smerenie, iubire, credință și nădejde neclintită în Dumnezeu...Să rugăm pe Bunul nostru Mântuitor să ne dăruiască și nouă duhul smereniei și al iubiri care liniștesc sufletele zbuciumate. Să avem răbdarea pe care El ne-o arată de fiecare dată așteptându-ne să ne întoarcem și să fim oameni vii, cu viață sfântă înlăuntru!

Nașterea Domnului să va umple inimile cu smerenia și iubirea Sa!

Adevărata bucurie

Cuvântul lui Dumnezeu insistă pe ideea că bucuria trebuie să domine în viața creștinului. Hristos ne-a urat: „Bucuria voastră să fie deplină!”(Ioan 15, 11).

Apostolul Pavel îi convinge pe credincioși că trebuie să se bucure pururea și așază bucuria printre roadele Duhului Sfânt. Bucuria duhovnicească a creștinului nu este o veselie exuberantă; poți fi bucuros chiar și atunci când suferi. Este o bucurie lăuntrică, înaltă, care provine dintr-un izvor duhovnicesc inaccesibil lumii exterioare. Nu toți au acest izvor. De cele mai multe ori dispoziția oamenilor este schimbătoare, în funcție de situație, poate oscila în sus sau în jos, întocmai ca mercurul termometrului. Trebuie să tindem către dobândirea unei bucurii lăuntrice, care să nu depindă de condițiile exterioare. Unul din mijloacele prin care poate fi obținută este supunerea necondiționată față de voința lui Dumnezeu; o alta, slujirea aproapelui. Numai învățând deplina uitare de sine și slujirea aproapelui, sufletul nostru va cunoaște adevărata bucurie. Fiecare nevoință de iubire și de jertfire de sine sporește această bucurie, ne face să înțelegem adevăratul scop al vieții.

( Fiecare zi, un dar al lui Dumnezeu)

Bucură-te

Bucură-te om frumos

Căci Domnul tău, Hristos

De-a pururi pune-n inima Ta

Marea iubire a Sa

Bucură-te suflet drag

Căci se adună în sirag

Clipele din viața ta

Legate de iubirea Sa

Bucură-te a lui Dumnezeu făptura

Căci prin a Sa natură

El iti grăiește că nu te va lăsa

Nicicând în viața ta

Bucură-te iubite frate

Căci pe El Îl ai aproape

Atunci când ești întristat

Și sufletul îți e nemângâiat

Bucură-te bucuria mea

Când auzi un sfânt cant

Căci Domnul Sfânt

E-atunci lânga inima ta

Bucură-te când de toți ești departe

Căci pe El atunci Îl ai aproape

Alunga întristarea înăbușitoare

Spre El e a ta scăpare

Oriunde-ai fi iubite om

Deschide lăuntrul Tău

Primește-acolo pe Preabunul

Și nu te teme de nimic

Căci tot ce este rău

De El a fost de-a pururi biruit.

Doamne miluiește

Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne pe noi!

Preasfântă Născătoare de Dumnezeu mântuiește-ne pe noi!

Toate Puterile cerești și toți Sfinții rugați-vă lui Dumnezeu pentru noi!

În chipul Crucii

Crucea...în vremurile cele mai îndepărtate un obiect de tortură...cei mai mari răufăcători erau pedepsiți prin ”spâzurare” pe cruce pentru ca păcatul, vina, să le fie vădită. Azi...crucea, prin jerfa Mântuitorului, este o armă asupra diavolului. Prin cruce, „semnul vieții” ne-a venit izbăvirea și împăcarea. Dar ce este crucea? Este semn al iubirii, al biruinței, căci iubirea înseamnă biruință, al vieții, căci ea din iubire, a făcut să izvorască din ea iubirea. Omul însuși este o cruce în clipa în care arată iubire față de aproapele său...prin gestul simplu al îmbrățișării. Hristos Își dă sufletul pe cruce în mâinile Tatălui, îmbrățișând umanitatea. Și chiar adevărat este că prin îmbrățișare iubirea față de „altul decât tine” crește iar iubirea aduce după sine și bucuria. Fiecare dintre noi „avem o cruce de dus”, unii o crucea mai grea, alții una mai ușoară după puterea sădită în inimi de Stăpânul. Asumarea Crucii fără cârtire naște smerenia, iubirea și bucuria.
Crucea...pecetluire a omului de către Domnul...
Crucea...scară la cer a sufletului smerit...
Crucea...simplitate...
Crucea...teologhisire...
Crucea...iubire...
Crucea...deschidere spre infinit...
Crucea...Viață veșnică...
Crucea...Hristos, un „tu”, un „eu”, „noi”, comuniune...
Crucea...mântuire...

Asculta mai multe audio Evenimente

Despre bucuria și seninul din ”toate”

Întâlnirea unui altul decât tine ,spunea un părinte, este un adevărat eveniment, o bucurie a vederii și cunoașterii încă unui chip al lui Dumnezeu...și descopăr pe zi ce trece viața din aceste cuvinte. Atât de real și concret îmi răsună răspunsul Sfântului Petru la întrebarea adresată de Domnul ucenicilor: Cine zice lumea că sunt Eu? Tu ești Hristosul, Fiul lui Dumnezeu, Celui viu. Ce minune! El, deși nu Îl vedem cu ochii fizici, e atât de prezent...Și nu oricum...e cald, e sensibil, e delicat...El știe cum să facă dulce orice întâmplare din viață...Și pentru cel care îl caută sincer nu există întâmplări negative...Viața unui om, și cu atât mai mult al unui creștin, este o biruință din clipa primirii harului Duhului Sfânt. Așa cum spunea părintele Rafail Noica, Hristos nu va birui moartea ci A BIRUIT-O DEJA! Jertfa de pe Cruce a Domnului ne transformă și pe noi în biruitori...De unde concluzia pe care o deduc: nu există evenimente triste, în ontologia lor, în viață pentru acela care Îl poartă pe Doamne oriunde ar fi, orice i s-ar întâmpla! Și orice „pățanie” ce-o suferim, dar cu Domnul, ascunde o bucurie lină și o deschidere către un alt mare dar pe care Dumnezeu i-l dă omului: discernământul duhovnicesc...Așadar să privim spre seninul pus de Domnul în inimile noastre și vedem ”ascunsul” din toate și cu bucurie să-I mulțumim Lui și să-L slăvim pentru aceste ”toate”.

Mirele

El este cea mai minunată Ființă, mai gingașă, mai delicată. El știe să asculte și știe cum să răspundă, știe să fie prezent și știe cum să fie absent pentru ca noi să-L căutăm cu dorire mai mare...El nu poate fi cuprins, El știe să mângâie, El știe să șteargă lacrimi, El știe să picteze zâmbet în suflete, El știe să aducă soarele într-o viață întunecată...și câte nu s-ar mai putea spune...dar ar fi prea sărace cuvintele ca să exprime simțămintele...El e Mirele...un mire își iubește mireasa și este mereu acolo în preajma ei...Așa și El...El...bucuria mea de a fi...

Când nu îți mai rămâne decât El

Prietenia...ce cuvânt frumos...chiar dumnezeiesc...căci Însuși Mântuitorul i-a numit pe ucenici prietenii Săi, descoperindu-le taine pe care ceilalți nu le puteau pătrunde...Ce frumos să ai un prieten drag care să iți asculte tic-tac-urile inimii, care să fie acolo, care să nu te părăsească în clipa în care nu mai reprezinți un interes( material, intelectual, sufletesc). Dar totuși atât de dureros când un prieten se dovedește a fi (fost) neprieten...sau prieten de ocazie...câți nu trecem prin aceasta...și deși chestiunea se repetă ne legăm de un „alt prieten”...și aceeași poveste...Citind din cartea parinteleui Savatie Baștovoi, „A iubi înseamnă a ierta”, privirea mi-a rămas asupra unui citat...atât de...revelator...Să fi prietenul tuturor și totuși al nimănui...În fapt, mă gândesc că de multe ori am rănit la rândul meu fără să conștientizez...Parcă rana făcută de tine în sufletul altuia doare mai mult decât cea pe care ți-o fac ție oamenii... Din toate gândurile venite în cascadă peste minte unul bănuiesc că singur autentic...când toți vor fugi de tine să nu uiti că El va fi acolo, lângă tine, gata sa-ți lege rănile, când totul în jurul tău se va prăbuși( vise, speranțe, dorințe...)să știi că El va fi acolo lângă tine pentru a te ajuta să te ridici și te naști din nou, când nu vei mai avea nimic( prieteni, sănătate, frumusețe, bogăție, strălucire) și când nu îți va mai rămâne decât El, fii fericit Omule, căci deși le-ai pierdut pe acelea...ai câștigat cea mai Mare Bogăție...prietenia și iubirea Lui...Și omule drag să nu refuzi mâna pe care El ți-o întinde...dar poate și așa lacrima Lui Sfântă va face să rodească în tine o simțire ...lină...și acest fior curat și gingaș e mugurele Iubirii care va crește în tine...
Așadar, iubite om, când nu îți rămâne decât El...să te bucuri...și vei simți în suflet o suflare duioasă...zâmbetul Lui...

Să învăț să... trăiesc...

De o vreme privesc cu bucurie și interes anumiți oameni care ... trăiesc. Mă uit de asemeni și la mine care încă ... nu trăiesc. Paradoxal...deși funcțiile vitale merg bine totuși parcă nu trăiesc...Și mă uit la cei care respiră, care pășesc, care vorbesc, care privesc...dar nu oricum ci în Duhul Domnului...și îi simt că ... trăiesc. Simt cum vibrează,prin vocea lor, prezența Lui. Simt privirea care dezvăluie o taină...a întâlnirii intime cu El. Nu o afirmă ei...nici nu e nevoie de cuvinte...Și rămân uimită...e acea uimire care te face să plângi dar să te și bucuri în același timp...și care te ...”activează”...Așa că imi doresc și vreau să învăț să respir, să privesc, să pășesc, să ating, să vorbesc, să ascult...să învăț să trăiesc... Cum voi învăța? Nu știu...Luminează-mă Tu, Doamne!

Anul Nou

Anul nou- Vasile Militaru

Din cireşul veşniciei
S-a mai scuturat o floare
După ce-a visat sub lună
După ce-a surâs sub soare.

Şi-n clipiţa-n care floarea
A căzut pierind în vânt,
Câte visuri neîmplinite,
Câte doruri nu s-au frânt!

Dar în locul celei duse,
Altă floare vine acum,
Sufletul să ni-l îmbete
Cu nemaigustat parfum.

Şi cum primăvara codrul
Muguri mii desface-n rouă,
Floarea nouă ne aduce
Muguri de nădejde nouă.

Îmbrăcaţi al vostru suflet
În veşmânt de sărbătoare
Şi primiţi cu imn de slavă
Noua veşniciei floare.

Iar dacă-ntre voi iubirea
Va cânta fără să plângă,
Nici un vis n-o fi himera,
Nici un dor n-o să se frângă.

De Crăciun

Bucurie, bucurie, la apus și răsărit,

Căci a lumii mântuire,

Iată, iată, a sosit!

Din părinți fără avere,

Într-un sat necunoscut,

Un copil sărman și gingaș,

Azi, în iesle s-a născut!

Omenirea prăznuiește,

Cântă îngerii în cor,

Iar Fecioara fericită,

Blând admiră al ei Odor.

http://www.youtube.com/watch?v=637G6m-pqTo&feature=related