Inimă...tăcere...

Afară este întuneric...ceasul bate de miezul nopții...luminile caselor se sting una câte una...undeva în depărtare...se văd niște lumini pâlpâind...este Obștea...de obicei cei din Obște se trezesc primii și se culcă ultimii. La mănăstire timpul se pierde, se dizolvă în veșnicie. Ei nu mai trăiesc timpul măsurabil, ei deși sunt cu trupul aici trăiesc în altă lume...o lume sfântă, curată, luminoasă, bucuroasă, cu iubire. După ce părintele face încheierea și fiecare își ia iertare de la ceilalți, călugării se retrag fiecare la chilia sa. Dar nu pentru a dormi...ci pentru a continua, fiecare în intimitatea sa, clipa cea mai frumoasă a zilei...rugăciunea...vorbirea cu Dumnezeu...Monahul e singur dar nu însingurat;el poartă în inimă tăcerea...gândurile au încetat să mai vorbească în monah, pentru din adâncul său curățat prin lacrimi vorbește Domnul...zăresc cu ochii minții o luminiță ce pâlpâie delicat...e lumina de la candela monahului ce arde neîncetat arătând parcă focul lăntric al dorului sfânt ce-l mistuie. Și la fiecare răsuflare a lui aud o șoaptă...Doamne...Iisuse Hristoase...Fiul lui Dumnezeu...miluiește-mă ...pe mine...păcătosul și mai aud sunetul lin al degetului care mișcă bobițele metanierului...apoi aceeași șoaptă...Doamne...Iisuse Hristoase...Fiul lui Dumnezeu...miluiește-mă...pe mine păcătosul... Și simt cu inima cum peste cămara lui se așterne o liniște plăcută, duioasă și văd ceea ce nu vad ochii...o lumină sfântă îl învăluie...ce om frumos îmi pare atunci ființa această slăbită de post și de căință...Și vreau să mai rămân...dar el auzindu-mi pașii pe care gândurile mele i-au făcut se retrage din fața mea...smerenia sfântă...plec de lângă el...dar în cămara mea fiind aud tăcerea...și inima lui ce bate ... a rugăciune...

Prezență

Exitența noastră personală întreagă, de la zămislire și până în veșnicie, istoria cosmosului, istoria umanității, toate acestea sunt, fără îndoială, marcate de prezența Lui. Și iarăși spun, ca un leitmotiv, o prezență reală, concretă. Din păcate (păcatele noastre), adesea, ochii sufletești nu-L mai percep, urechile noastre nu mai aud vocea Lui blândă și tainică, simțirile noastre nu-L mai percep. Dar El ...este în continuare. Și cum să învățăm să-L ascultăm? În adierea lină a vântului, în razele calde și mângâietoare ale soarelui, în susurul apelor, în foșnetul frunzelor, în parfumul florilor, în gingășia făpturilor, în privirile senine și curate ale pruncilor, în albastrul cerului...

Dor de ducă...

Și uneori mă apucă
Un dor de ducă...
Și mă apucă un dor
De țări străine
Acolo, unde-n taină,
M-am întâlnit
Cu Tine...
Și uneori aș vrea
Să plec
Spre locuri sfinte
Și-aș vrea ca să mă duc...
Spre-un loc
De liniștire...
Aș vrea să nu mai știu de nimeni
Nu ca să dau uitarii,
Ci pentru ca tăcerea lină
Să-alunge zgomotul asurzitor
Al gândurilor mele...
Și uneori aș vrea să plec
Din mine...
Să Te găsesc...
Să îmi șoptești în taină,
Așa cum numai Tu singur știi,
Momentul în care ai să vii
Și clipa când sufletu-mi
Pripeag și călător,
În Tine Sfinte,
Se va liniști...

Mesaj

De azi înainte nu mă voi mai gândi la tine...nu te voi uita...dar am să te las în grija Lui. Și te rog și pe tine, oriunde ai fi să faci la fel. De azi înainte să ne gândim împreună mai mult la Domnul și El se va îngriji să ne ajute să ne întâlnim într-o zi luminoasă, senină și cu soare cald și blând. Și tot El ne va ajuta să ne ridicăm atunci când ne vom împiedica pe Cale. Să ai un post ușor cu mult folos sufletesc. Rămâi cu bine! Doamne ajută!

Epicleza

Doar atât...restul sunt necuvinte, tăcere, liniștire, bucurie, smerire...

Rugăciune

Doamne, Cel bun și mult-milostiv, Care cunoști adâncurile inimilor noastre, Care știi dorirea și nevoia fiecărui suflet, Care iubești întreaga ta făptură, dar mai presus pe omul pentru care ai luat și trup omenesc, auzi rugăciunea noastră pe care cu umiliță o ridicăm spre tine. Luminează-ne mintea ca să cunoaștem și să pricepem voia Ta cea sfânta cu noi , învață-ne să trăim în Duhul Tău Cel Sfânt, ca să plăcem ție și nu lumii, arată-ne prin harul Tău cum să ne purtăm unii față de ceilalți, așa încât să nu rănim pe nimeni prin cuvânt sau faptă, dăruiește-ne duhul împăcării pe care să-l revărsăm peste frații noștri aflați în tulburare, povățuiește-ne pe Cale,să nu ne abatem pe drumuri străine Bisericii Tale sfinte ca astfel să fim lispiți de harul și iubirea Ta. Doamne, bucuria vieții noastre și dorirea sufletelor nostre, învată-ne smerenia și iubirea Ta, cum să sporim în virtute și cum să voim a face mai mult binele decât răul. Privește, Doamne, spre sufletele slăbite de păcat și întărește-le cum numai Tu singur știi, spre cei bolnavi revarsă milostivirea Ta, pentru ca să înteleagă rostul suferinței și să slăvească numele Tău Cel sfânt, aducând vindecarea în trupurile și sufletele lor. Celor întristați dăruiște-le, Bunule, să guste adevărata bucurie, aceea a prezenței Tale liniștitoare. Celor tineri și copiilor insuflă-le duhul curăției și al înțelepciunii ferindu-i de cursele vrăjmașului pierzător de suflete. Pe cei adormiți, știuți și neștiuți, cu pace sau în tulburare după nesfârșita Ta iubire judecă. Iar nouă, păcătoșilor , iartă-ne indrăzneala, căci nici o faptă nu ne îndreptățește a grăi cu cerere către Tine. Așa, primește-ne pe noi, care cu umilițăm cădem înaintea Ta, primind și mulțumirea pentru iubirea și binefacerile revărsate neîncetat spre noi ca să Te slăvim cu dor sfânt și bucurie neîncetată, pe Tine Dumnezeul Cel Unul în Ființă, pe Tatăl, Fiul și Sfântul Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin!
(De la Anonim)

Tăria sincerității

În întreaga mea viața m-am întrebat dacă e bine sau nu să fi sincer, dacă e bine sau nu să spui tot ce crezi, ce simți, ce vrei. Oare trebuie trasată o limită a sincerității? Dacă da, care ar fi aceasta sau cum poți să-ți dai seama că ești în pragul ei? Și totuși a fi sincer până la urmă este o vedere a ființei tale așa precum este. Domnul Hristos a fost sincer cu noi și ne-a învățat să facem și noi asemenea: ceea ce este Da să fie Da iar ceea ce este Nu să fie Nu, ce e mai mult e de la vrăjmașul.
„Viața noastră e plină de contradicții și de sensuri denaturate. În lupta de toate zilele sinceritatea este luată drept prostie,așa cum șiretenia și ipocrizia sunt luate drept inteligență.
Se socotește om inteligent omul șiret, omul care știe păcăli și exploata pe fratele său,în timp ce acela care se mișcă sincer față de sine și de alții, acela are inocența florilor,este socotit prost. De ce? Pentru că,în lupta ce se dă între oameni,acesta din urmă este un învins,este o victimă.
Aci este în fond o mare iluzie,care îi hrănește pe cei ce se cred prea „deștepți”,încercând să fure vieții plăceri și rosturi personale. Cine vrea să ascundă,să lucreze în întuneric,nu creează, nu câștigă nimic,ci dimpotrivă. Iluzia naște din sensul material al luptei lor, nu din acel spiritual.
Totul, totul în lumea aceasta se descoperă,totul se petrece la câmp deschis,acolo unde este lumina cade masiv și vertical. Ascunzișurile nu duc la biruință,ci numai la proprie înșelare a celor ce le știu și folosesc; ele arată cât de slabi și temători sunt acești oameni dacă li-e frică de adevăr. Sinceritatea are tăria luminii și rodnicia apelor vărsate.Totul trebuie împlinit fără înconjur,fără păcatul înșelăciunii,fără rătăcirea dinainte hotărâtă. Omul sincer lovește lucrurile în inima lor și le cucerește. Omul este tare prin această atitudine directă.După cum inteligența este cuprindere largă a vieții,este înțelegere până în sensul moral al cuvântului,tot astfel sinceritatea este depășire,este dăruire,este puritate și lumină care taie în trupul masiv al întunericului.
Sinceritatea este o mare forță morală,cale sigură în câștigarea binelui căutat atât de trudnic de către noi toți.”
Ernest Bernea, Îndemn la simplitate