Copilărie,Lumină și Înviere

În sâmbăta Învierii lui Lazăr, care precede învierea Mântuitorului, când lumina se revarsă din toate peste toate, niște copilași, cu suflet curat și lin s-au hotărât să se adune și să aducă laudă Protectorului lor- Mântuitorului Iisus Hristos. Locul de întâlnire este Biserica ”Înălțarea Domnului”(unde paroh este părintele Stan Corneliu Ioan) din Comuna Manasia, județul Ialomița. Concertul în cinstea Învierii se numește FESTIVALUL JUDEȚEAN DE CÂNTĂRI RELIGIOASE ȘI TRADIȚII PASCALE. Dacă nu sunteți din Manasia, Urziceni sau localitățile limitrofe și ați dori să ajungeți , o puteți face luând un autobuz spre Slobozia de autogara Obor sau un altul până la Urziceni de la autogara Ritmului iar de acolo un taxi ( se ajunge în 5 minute).
Cine nu își mai amintește Paștele din copilărie...Copacii înmuguriți, florile răspândind miresme, soarele zâmbind, cerul albastru și senin, din când în când o adiere lină de vânt ce mângâia obrajii îmbujorați de prunc, în aer mirosul tămâierii ca semn al comuniunii cu cei mutați din această ... Și nu doar atât...din biserică se auzeau glasuri cristaline ce Îl prohodeau alături de Sfinții Îngeri pe Domnul.
Așadar, te așteptăm cu drag în această atmosferă de copilărie, lumină și înviere alături de corurile ce vor fi mărturisitorii, alături de dascălii lor, de preoți și credincioși.

Sâmbătă, 27 martie, 2010, orele 10: 00, biserica ”Înălțarea Domnului”, Manasia,Ialomița
FESTIVALUL JUDEȚEAN DE CÂNTĂRI RELIGIOASE ȘI TRADIȚII PASCALE.

Brațele părintești

Când vei simți că totu-n jurul tău
Se prăbușește ,
Când vei simți că orice vis de-al tău
Se năruiește ,
Iubite frate nu uita !
Că nu ești singur
Deschide-ți inima
Deschide ochii tăi să vezi
Spre tine-ntise
Părinteștile brațe
Ale lui Dumnezeu.

Căutare

Sufletu-mi suspină adesea
După cele ce n-au fost
În viața mea
Cum se poate așa ceva?
Se poate ca un dor
După-un nesecat izvor
De Viață.
Să pot-atinge-aș vrea,
Să pot vedea,
Să pot simți,
Lângă ființa mea
Prezența Sa.
Mă istovesc
Pe dinlăutrul meu
De dor
După frumoasa liniștire.
Mă prăbușesc pe Cale
Dar El ma poartă
Pe părinteștile
Brațe ale Sale.
Alerg să prind lumina,
S-o rog să vină
Să-mi lumineze drumul.
Alerg prin existență
Să mă găsesc pe mine...
O Sfântă luminare!
Răsari în strâmta mea cărare
Să nu mă pierd pe Cale...

O mână și o viață

Acum 1 an și jumătate în urmă pășeam cu emoție in piept și multe dorințe în inimă într-o școala din Capitală. Visez mereu ( dar în sensul de dorință) să fac lucruri multe, mărețe dacă se poate să schimb și lumea. Evident că este un vis copilăresc din moment ce schimbarea ar trebui să vină în primul rând de la cel ce o dorește pentru ceilalți și se face prin lucrarea lui Dumnezeu.
Aș vrea să evidențiez modul în care am fost primită...cu multă căldură și familiaritate în special de doamna directoare care întinzându-mi prietenește mâna mi-a spus ca se numește „Cami”. Acest gest mi-a dat încredere. Dar cu toții știm că viața ne este presărată și cu încercări care își au și ele rostul. Astăzi Camelia State, profesoară de limba germană la școala 179, trece printr-una din acele încercări. O suferință, care se pare devine un „trend” al secolului 21...leucemia. Dar există un mare „dar”...nu suntem singuri în existență...Și cel mai bine El, Domnul ni se descoperă în suferință și în încercare atât celui care care se află în încercare dar și celor care se fac părtași la suferința aceluia. Noi putem, prin iubire dezinteresată, prin voință, printr-o mână întinsă să salvăm împreună o viață. Nu spun povești frumoase despre cât de umanitari putem fi ci pun în prim-plan un fapt cât se poate de real. O mână de a ta poate salva o viață. Nu rămâne indiferent! Am să atașez mai jos contul în care poți dona, atât cât ai! Va vedea Domnul gândul bun și va înmulți darul tău!
Aici, mai jos, poți citi scrisoarea adresată de domnul director al Scolii 179 tuturor prietenilor și cunoscuților, dintre care de astăzi faci parte si tu, cel care ai citit cele scrise.

Pentru primavara 2010 şi pentru primăverile ce vor veni !


Pentru cei mai multi dintre noi, primăvara înseamnă renastere…
Pentru colega noastră, Camelia State, profesor de limba germană şi Director adjunct al Scolii nr. 179 din Bucureşti, această primăvara înseamnă începutul unei lupte pentru supravieţuire, înseamnă tristeţe si durere la gândul ca fiecare clipă petrecută alături de proprii copii (in varsta de 6, respectiv 8 ani…) poate fi ultima…
Un om energic, implicat, dedicat şcolii şi carierei de cadru didactic, o persoana care insuflă dorinţa de a trăi are nevoie de ajutorul nostru într-o lupta cu o boală pentru care timpul este cel mai mare duşman : leucemie mieloidă cronică in fază accelerată.
Avem puterea sa redăm unui om viaţa, avem puterea sa redăm unor copii bucuria de a spune « mama » şi de a sarbători fiecare « 8 Martie » !!!
Avem convingerea ca fiecare gând bun înseamnă o rază de speranţă şi ştim ca orice sprijin oricât de mic este un pas spre vindecare !
Donaţiile se pot face in contul :
COD IBAN RO95BRDE445SV33022874450



Vă multumim !

În cazul în care cele expuse nu vi se par plauzibile puteți să ma contactați pe adresa de e-mail radu_cristina91@yahoo.com unde vă voi sta la dispoziție cu răspunsurile de care aveți nevoie.
Vă mulțumim din inimă și nu uitați să ajutați, chiar și cu rugăciunea, căci știm cu toții puterea vindecătoare a iubirii frățești și a credinței neclintite.
Mâna ta întinsă poate salva o viață!

Ce să facem atunci când ne simțim încercați la maximum?

Orice s-ar intampla cu noi in viață, bun sau rău, prima reacție a noastră trebuie să fie: „Doamne!“, sub orice formă.
Sunt multe lucruri paradoxale în Scripturi și în Biserică. De multe ori, de exemplu, Dumnezeu apare ca un tiran. Ceva în mine niciodată n-a putut accepta chipul tiranic al lui Dumnezeu. Dacă Dumnezeu este un Dumnezeu al dragostei, ceva nu-i drept aici. Ori este vorba de o strâmbătate, adică erezie, ori eu înțeleg ceva greșit. Și pot să vă mărturisesc că de-a lungul vietii, întotdeauna, cândva, cumva, s-a îndreptățit atotiubirea lui Dumnezeu. Vreau să zic cum să ne raportăm: niciodată să nu uitați și să nu vă îndoiți de dragostea lui Dumnezeu! Când zic să nu va îndoiți vreau să zic nu că e interzis să vă îndoiți, dar că… nu-i nevoie.
Despre patima deznădejdii n-o să dau răspunsuri directe, dar nădăjduiesc să puteți descoperi fiecare din ce voi spune câte ceva. Descopăr un lucru, că noi nu stim ce este deznădejdea pentru că nu am cunoscut niciodată ALTCEVA decât deznădejde. În deznădejde ne-am plămadit din pântecele maicii și vă spun rezultatul unei căutari de-ale mele de-a lungul unei vieții care s-a luminat de mărturia părintelui Sofronie…
O porunca a lui Dumnezeu să nu o luați ca o interzicere. Nu e interzis să deznădăjduim, dar… nu-i nevoie! Dumnezeu mărturisește că nu-i nevoie. Dumnezeu care dorește că omul să trăiască, Dumnezeu care poate să ne mântuiască din străfundurile iadului. Ca mărturia Bisericii – deși n-o înțelegem, dar cât nu înțelegem, putem să credem – este că Hristos a cunoscut iadul cel mai adânc. (Și fac o paranteză: Dacă am crezut ceva bisericesc vreodată, întotdeauna s-a adeverit: Biserica este Incredibilul, dar Adevărat. Și continuând paranteza, vă spun: Atenție la verosimil, fiindca minciuna încearcă să fie verosimilă. Dumnezeu nu încearcă să fie verosimil, ne spune lucruri incredibile, dar adevărate. Adevărul se apără pe sine singur, minciuna trebuie să apară ca adevăr ca să fie credibilă).
Unul care mi se spovedea mie, preot, îmi spunea că într-un moment de criză extremă striga în neputință către Dumnezeu pentru păcatele lui și nu mai îndrăznea să se uite către Dumnezeu. Și mi-a scris în scrisoare că i-a venit în suflet cuvântul acesta: „Dragostea Mea este mai mare decât păcatul tău“. Și s-a liniștit și s-a împăciuit de la cuvântul ăsta. Dar nu știa daca era adevărat. Și i-am confirmat că asta nu poate fi decât de la Dumnezeu. Dragostea lui Dumnezeu într-adevăr este mai mare decât orice păcat! Sf. Siluan zice că toate păcatele noastre nu sunt decât ca o picatură într-un ocean, oceanul fiind Dragostea lui Dumnezeu. Dar semnul că era cuvânt de la Dumnezeu era împaciuirea pe care a primit-o, întoarcerea în inima lui a iubirii de Dumnezeu, nu dispreț de Dumnezeu, nu ușurătate.
Dumnezeu să vă dea restul, că restul este răbdare, și de multe ori nu este nevoie de multa răbdare. Și dacă știm să ne asumăm momentele acelea, … vai ce învieri… [urmeaza]! Și vorbind de înviere, nu vorbesc simbolic sau metaforic, ci este o realitate, și nu psihologică, ci duhovnicească. Ieși altul! Și Lazăr când a ieșit din mormant, imnologia și sinaxarele, toată Tradiția Bisericii mărturisesc că era alt om! Altul revenind din morți! Dar și Siluan, după cuvântul acela, când l-a trăit, era alt Siluan; și Antonie când era să moara, dar l-a mântuit în ultima clipă Hristos, că era bătut de draci până la moarte și când dădea să moară, i-a apărut Hristos ii l-a readus în viață. Dar alt Antonie a ieșit din aceasta! Si astea sunt depășirile neputințelor noastre, pe care le lucrează mila lui Dumezeu. Înfricoșate lucruri! Fiindcă nu pe măsura omului, și de aceea adaug încă o dată: Domnul să ne dea, să vă dea putere în momentele acelea! Și Maica Domnului a trecut prin asta la cruce, și apostolii… și alte momente pe care le vedem în Sfinții lui Dumnezeu”.
( Fragmente preluate de pe razbointrucuvant.ro din Ce facem atuncim când ne simțim încercați la maximum?, Părintele Rafail Noica )

http://www.razbointrucuvant.ro

Deșertăciune-s toate...

Cu fiecare zi ce trece
Simt c-am venit într-o lume
Așa de rece.
Mă uit pe chipuri de ființe
Și văd atâtea suferințe;
O singură durere nu-i
Acea de dorul Cerului
Născută.
O singură greșeală-i
De ajuns
Să se creeze între noi
Pereți de nepătruns.
Și-atunci slăbit
De-atâta neajuns
Din inimi,
Spre Tine-mi-nalț privirea
Spre Tine-mi adun
Toată trăirea:
Preabunul meu Părinte
Tată Sfânt
Când sufletu-mi plăpând
Îl vei vedea zăcând
De lepra sufletescă
Revarsă mila Ta cerească
Nu mă lăsa ca să mă sting
Îngăduiește-mi Doamne
Ca să mă văd pe mine
Așa precum sunt
Însuflețit de duh pământ.
Atât de mult aș vrea
S-ating frumoasa pocăință
De-aș birui a mea slăbită stăruință!
E chiar aici în fața mea
O simt, dar nu o pot vedea...
Și-atât de mult ființa-mi
Se-ntristează
Când văd atâta alergare
După deșertăciune...
Deșarte-s toate
Toate trec
Un singur lucru sfânt rămâne
Prezența Ta.
De-aceea când rănit
De dorul Vieții
Ai să mă vezi căzând
Să nu mă lași plângând
Să nu mă lași
În suferință grea
Ci să-mi arăți
Iubirea și milostivirea Ta!
Când văd că toate
Îmi distrag privirea
Când simt că toate
Mă atrag în jos,
Îmi înalț privirea
Către Sus
Acolo văd lumina
Zăresc o rază blândă
Un Soare gingaș
Ce-ncălzește
Adâncurile-nghețate.
Deșertăciune-s toate
Cele pământești
O singură Iubire
Va rămânea în veci
A Blândului
Și Milostivului Stăpân!

Comuniunea de la metrou

Poate că sună ciudat „comuniunea de la metrou” când de regulă avem impresia (sau poate nu este o impresie) că oamenii se izolează unii de ceilalți deși sunt unii lângă alții. Ochii privesc în gol, pe fereastra metroului poate, unde oricum nu e nimic de văzut...doar întunericul...poate reflectare a întunericului existențial în care ne mișcăm. Dar nu asta vreau să scot în evidență astăzi ci altceva. Urcând scările de la metrou (nu cele rulante) constat că îmi este mult mai ușor atunci când sunt foarte mulți oameni...Pentru că urcarea lor mă ajută să am mai multă voință în urcarea mea. Și repetându-se episodul într-o zi mi-a venit în minte un lucru: așa e și cu urcușul duhovnicesc și cu mântuirea: „împreună cu” e mult mai ușor de dobândit pentru că „un altul ” e lângă tine, și voința lui devine și a ta iar voința ta devine și a lui, poate că tu nici nu îți dai seama de acest lucru și cred că nici nu trebuie...Câte ocazii ne oferă Dumnezeu de a fi împreună...de cunoaște mereu alți oameni...noi nu trebuie decât să ne deschim unii către ceilalți pentru a fi în comuniune...