Poate că sună ciudat „comuniunea de la metrou” când de regulă avem impresia (sau poate nu este o impresie) că oamenii se izolează unii de ceilalți deși sunt unii lângă alții. Ochii privesc în gol, pe fereastra metroului poate, unde oricum nu e nimic de văzut...doar întunericul...poate reflectare a întunericului existențial în care ne mișcăm. Dar nu asta vreau să scot în evidență astăzi ci altceva. Urcând scările de la metrou (nu cele rulante) constat că îmi este mult mai ușor atunci când sunt foarte mulți oameni...Pentru că urcarea lor mă ajută să am mai multă voință în urcarea mea. Și repetându-se episodul într-o zi mi-a venit în minte un lucru: așa e și cu urcușul duhovnicesc și cu mântuirea: „împreună cu” e mult mai ușor de dobândit pentru că „un altul ” e lângă tine, și voința lui devine și a ta iar voința ta devine și a lui, poate că tu nici nu îți dai seama de acest lucru și cred că nici nu trebuie...Câte ocazii ne oferă Dumnezeu de a fi împreună...de cunoaște mereu alți oameni...noi nu trebuie decât să ne deschim unii către ceilalți pentru a fi în comuniune...
