La sfat

Într-o zi de toamnă trecând printr-un parc, am auzit, fără să vreau, o discuție între două băncuțe. Prima dată am crezut că imaginația îmi joacă feste...dar nu !era chiar adevărat. Păreau că se sfătuiesc cu privire la ceva anume. M-au făcut curioasă așa că m-am apropiat să aud mai bine ce vorbesc:
„-Bună ziua! Ce mai faci?
- Bună să-ți fie inima! Iaca, ce să fac ... m-am plictisit de atâta așteptare...
- Cum așa?
- Cel ce știe toate, până și adâncurile cele mai necunoscute ale omului, mi-a dat poruncă să aștept aici până ce va veni cineva să se așeze.Și văd că nu mai apare o dată...
- Hmmm...ce ciudat...același lucru mi-a fost și mie poruncit...
- Și tu pe cine aștepți?
- Îl aștept pe el.Dar tu?
- Eu aștept pe ea!
- Mai devreme s-au perindat pe aici mai multe persoane...
- Se spune că cei doi ar trebui să se așeze în același timp și să se privească.
- Este posibil să nu se recunoască?
- Este foarte posibil...
- Ar fi foarte trist...
- Adevărat...dar dacă cei doi sunt sinceri în căutarea lor, se spune, că Domnul nu va permite asta, și o lumină de sus va veni...”
Din păcate nu am auzit mai multe. Exact când erau spună după ce se vor recunoaște aud o voce care mă stigă...Nu am putut să deșlusesc cine era persoana dar cert e că băncuțele au observat că trăgeam cu urechea la discuția lor și s-au oprit...A trebuit să plec...Dar o să mai trec prin părculețul respectiv să aud ce mai vorbesc băncuțele...poate continuarea...

Mirele

El este cea mai minunată Ființă, mai gingașă, mai delicată. El știe să asculte și știe cum să răspundă, știe să fie prezent și știe cum să fie absent pentru ca noi să-L căutăm cu dorire mai mare...El nu poate fi cuprins, El știe să mângâie, El știe să șteargă lacrimi, El știe să picteze zâmbet în suflete, El știe să aducă soarele într-o viață întunecată...și câte nu s-ar mai putea spune...dar ar fi prea sărace cuvintele ca să exprime simțămintele...El e Mirele...un mire își iubește mireasa și este mereu acolo în preajma ei...Așa și El...El...bucuria mea de a fi...

Ce ciudat...

Ce ciudată este viața...când crezi că totul „se așează” castelul de nisip, al viselor nutrite de-a lungul timpul este distrus...Când crezi că „ei”, de care te legi, îți sunt aproape, numai ce ai închis ochii o clipă, dispar. Când crezi că ai ajuns lumina de la capăt...surpriză era doar o halucinație...Când crezi că ai învățat să te bucuri...se găsește cineva, chiar și involuntar, să-ți arate că nu e chiar așa...Să fie dejnădejde oare?...să nu fie!Pentru că atunci aș simți în mine o lacrimă...a Lui...și L-aș mâhni tocmai pe El. El, Care în mod maxim real A FOST,ESTE și VA FI veșnic lângă mine...Cum să te bucuri în durerea lipsei, în „tristețurile” până la urmă atât de relative?...În mod cert în spatele tuturor există un sens...Care? Dă-ne Tu Doamne să-l aflăm și asumăm....Și apoi pentru ce existăm? Că să ne făurim castele de nisip un viața aceasta?Ca să ne fim unii altora dumnezei? Ca să hrănim uriașul din adânc? Să presupunem că ar fi așa, atunci de ce acestea ne „seacă”? Pentru ce acestea ne trimit într-un departe...de noi, de ceilalți, de El...?Atunci, omul rațional din mine, care caută să cunoască, presupune că există un alt sens...prezența Lui permanetă în viața mea....Și cum să stea El lângă mine dacă nu ne asemănăm...și atunci zăresc un sens în toate „ciudățeniile” din viața mea...dobândirea smereniei și a iubirii adevărate care mai mult oferă decât cere...Rămâne acum să și accept...Unde voi găsi curajul și puterea pentru acestea? Dă-mi-le Tu, Doamne...ca să iubesc cu iubirea Ta!

Cuvântul

„Unitatea de bază a vocabularului care reprezintă asocierea unui sens ( sau a unui complex de sensuri) și a unui complex sonor este cuvântul”( Dicționar Explicativ al Limbii Române). Poate părea ciudat un articol despre cuvânt...Nu te speria, nu voi ține o prelegere, nu e curs de Lexicologie, nici de Semantică...Doar o căutare a sensului cuvântului în viața noastră...
Te-ai gândit vreodată ce efect au sau au avut cuvintele pe care le-ai rostit? Sau ai simțit vreodată puterea unui cuvânt asupra ta? Îți dau două direcții: prima are o conotație negativă- cuvântul se „încarcă”, se „umple” cu ceva din persoana celui care îl rostește. Astfel un cuvânt utilizat ca să judece, să certe, să jignească pe un altul poate să desființeze...întrucât convingerea cu care e rostit poate induce omului ideea de adevăr al acelor vorbe și astfel cel „pus la zid” să fie aruncat într-un complex de inferioritate și o dată cu aceasta relațiile cu ceilalți să fie afectate...
Dar cuvântul, în esența lui, este destinat unui sens absolut pozitiv...și aceasta este cea de-a doua direcție despre care aș vrea să îți vorbesc cu precădere...Părintele Dumitru Stăniloae spune :„comunicarea către alte persoane, comunicarea în iubire se face prin daruri și cuvinte. Darurile sunt cuvinte certificate.[...]Dar ființele umane își vorbesc și își fac daruri și se ajută nu numai pentru a-și comunica iubirea lor, ci și pentru a și-o cere. Aceasta pentru că persoana divină care ne-a creat, ne cere și ea iubirea noastră prin semenii noștri. Oricine preferă să aibă lângă sine persoana care îl iubește chiar dacă aceasta își tălmăcește prezența sa iubitoare în daruri și cuvinte infinite ca număr și de o neîntrecută expresivitate. Cuvintele și darurile sunt numai mărturii ale iubirii.[...]” Așadar cuvântul și darul ca plasticizare a cuvântului sunt expresii ale iubirii...
Ca să nu fiu plictisitoare și să te las să meditezi asupra celor scrise am să încerc o încheiere-îndemn: Să folosim cuvântul pentru a crea legături pozitive între noi, să folosim cuvântul pentru a ne exprima iubirea unora față de ceilalți, să folosim cuvântul pentru vorbirea cu Domnul și să (ne) dăruim unii altora după exemplul Cuvântului Dumnezeiesc...

Contrast

O ușă, un prag...
Un vis, realitate...
Apropiere, depărtare...
Căldură, răceală...
Siguranță, neîncredere...
Soare, ceață...
Lumină, întuneric...
Tărie, slăbiciune...
Iubire, neiubire...
Putință, neputință...
Monahism, mirenism...
Sunet, tăcere...
Contrast...o nouă filă...
....și eu...omul...

(Sursa foto: OrthPhoto.net)

Dor...

Pășesc cu dor de viață
Prin existența-mi efemeră...
De mult aștept o adiere blândă
O rază sfântă de lumină.

Aștept cu dor să vină clipa
În care liniștea de Sus
Să se așeze în adânc
Să-mbrace sufletu-mi plăpând.

Zăresc în sinele-mi slăbit
Preasfânul Mire cel iubit
E-acolo și aici în orice clipă
Ca să-mi aline dorul...

Viața cu semne de punctuație

Dimineață...soarele e pe cer, la fereastră aud cântul păsărilor ce mă îndeamnă la rugăciune, copacii își înalță ramurile spre înalt iar prin mișcarea lor delicată lasă în urmă o miresme plăcută...mă uimesc și-mi ridică atâtea semne de întrebare aceste minunății. Mă opresc din gândire ca să pot înțelege mesajele pe care natura, cu fiecare element al ei, le enumeră în fața mea....
Deodată aud un sunet....e ceasul care îmi dă de veste că e vremea să mă trezesc...a fost totul un vis, ce păcat...vroiam să mai rămân acolo...ce frumos era...parcă timpul și viața aveau semne de punctuație...Asta e...o nouă zi...
Îmi rămâne în minte visul cel frumos pe care l-am avut ... câtă diferență între cele două lumii...mă grăbesc, ca de obicei ( de multe ori nu-mi dau seama că nu trebuie să mă grăbesc, cred că totul se întâmplă aproape instinctual) să nu care cumva să ratez la secundă metroul care mă duce acolo unde am lucrarea. Evident, deși îmi dau duhul până la locul cu pricina domnii hipercorecți care conduc omida subterestră îmi închid ușile în nas...Nu-i nimic, îmi zic....adu-ți aminte „Răbdare, răbdare, răbadare”...la suprafață lucrurile se găsesc într-o stare și mai cronică( dacă este oră de vârf cu atât mai mult): toată lumea se grăbește: mașinele(de fapt șoferii lor) claxonează, sunete de ambreiaje, forfotă, limbajul de periferie mă poluează fonic și mai grav sufetește....mă opresc și o dată cu mine ritmul de hip-hop al vieții...spun STOP...privesc o clipă doar în jur și mă gândesc că viața noastră, aceasta post(post) modernă pe care o trăim nu mai are semne de punctuație...Nu vreau să fiu prăpăstioasă numai încerc să fac o observație... nu găsesc semnele de punctuație în această frază a vieții...îmi amintesc frumosul vis și căutând prin subsolul sufletului găsesc niște semne de punctuație uitate acolo...și încep să le pun printre evenimentele-cuvinte din viața mea...uitasem cât de mult mă ajută virgulele atunci când vreau să fac scurte pauze, să-mi trag răsuflarea, să pot continua...când presiunea cererilor( și așa mult prea profane) e foarte mare am învățat să adaug un punct dar și o virgulă; când par a fi la capăt de drum știu că de fapt trebuie să pun punct dar nu mă opresc acolo ci sar pe celălalt rând luându-o de la capăt căci cuvintele bolduite cu care îmi scriu povestea vieții sunt întărinte de Harul protector al Tatălui de Sus...Când mi se întâmplă prea multe lucruri fără sens în aparență îmi pun semne de întrebare și nu durează mult până ce uimirea în fața Iubirii fără margini mă copleșește „obligându-mă” să folosesc toate semnele de exclamație din dotare...Când mă simt însingurată am liniile de dialog care se folosec atât pe verticală cât și pe orizontală...Slavă Domnului că există! Mă uit în jur și parcă lumea nu mai este atât de gri...ce frumoși sunt oamenii, chiar și cel care mi-a închis ușile la milimetru...parcă ritmul hip-hop al vieții nu mai are putere...în locul lui aud un sunet calm, duios, al unui imn ce străbate văzduhul ajungând până la Cer...un cânt inchinat Măicuței...și atunci „venindu-mi în sine” îmi zic : „Cât de frumoasă e viața...cu semne de punctuație!” Nu-i așa?