Nădejde

Când printre inimi vântul bate rece
Si lacrimi multe vor sa ma înece
Eu cred totul este o năluca
Si las prea-raul gând ca sa se ducă...

Si știu ca lângă mine-i Domnul
Ce-adesea își revarsă dorul
Ce-l poarta intru Sine...

Si simt cum lacrimile Sale sfinte
Coboară ușurel în mine
Si vad cum mana Sa atât de tare
Ajunge lângă mine...

Si blând culege intru al Sau suflet
Amarele-mi suspine
Si-apoi privind cu dragoste spre mine
Preface în lumina al meu cuget...

Iar eu întind firavele-mi brate
Spre ajunge lângă Dansul...

Despre iubire

Ma așez în taina inimii mele din când în când pentru a mă putea privi, pentru mă putea observa dar și pentru a contempla lumea minunată în care Domnul ne-a adus. Și stând acolo mă privesc...și mă întreb oare de ce ochii mei fizici și sufletești de multe ori văd diferit lumea și oamenii din ea? De ce oare ne lăsăm atât de copleșiți de frici cu picioare de păianjen? De ce oare ne este atât de greu să privim Cerul? Și până la urmă evenimentele din viața noastră au cert o parte pozitivă oricât de negative ar părea...Important este să ne raportăm pozitiv la viața și evenimentele din ea...Și totuși nu prea avem puterea...Sigur puterile ne sunt slabe pentru avem puțină iubire în inimi sau poate nu avem deloc...Ce mare dar este iubirea! Iubirea față de orice ființă și mai mult iubirea față de Dumnezeu șterge ceața de pe ochii sufletele noastre! Iubirea dezgheață sufletele...Iar dacă întâlnim un suflet de gheață care nu a fost iubit și care nu poate iubi și nici nu se lasă iubit să-l încălzim în modul cel mai discret cu iubirea din inimile noastre, pe care Domnul o va înmulți pe măsură ce este împărțită! Și să nu uităm că noi, oamenii din lumea aceasta, vom fi „salvați” de răul care ne înconjoară tot prin iubire...
Așadar nu ne rămâne decât să iubim necondiționat chiar dacă riscăm să fim răniți...va fi și acest risc o asceză a iubirii sincere, curate, dumnezeiești...

Clipe

Cad clipe una dupa una
Si lacrimi ude rand pe rand
Si ma intreb: ''o, Doamne cand
Vei stinge toata ura?
Si pace cand are sa fie pe pamant?''
Si gandul meu se-treaba oare
De ce caram in spate-atatea tare?
Si zile mor si altele se nasc

Dar noi nicicand gustam dintru al Tau Cuvant

Si-as vrea si eu sa fiu alt om

Sa las in urma cumplita pizmuire

Sa gust de-aici din sfanta nemurire!

Privesc spre Chipul bland

Dintru a Ta icoana

Si-mi simt profund cumplita vina

Si ma ridic ...dar cad din nou...

Si iarasi vreau sa fiu intru a Ta lumina

Iar Tu acolo esti sa ma ridici...

Culoare

Privesc spre-albastrul cel fara de cuvinte
Strigand spre Inima ce nu ma minte
Privesc spre verdele ce-mi da racoare
Ma simt patrunsa de culoare

Ma mangaie lumina calda si senina
A Soarelui ceresc, si ma alina
Curatul aer dintre seara
Ce imi trezeste a sufletului amorteala

Si vad cum cerul isi picteaza chipul
Punand pe sine alte chipuri sfinte
Dorind la fel inalt o rugaminte
Pentru ca iubirea sa mi se-nfierbiente

Si vreau ca Duhul sa coboare inlauntru
Si simt cum nu mai este trupul
Caci El Se-ascunde printre inimi
Ce vor sa isi afle drumul

Si Duhul cata prin adancuri
Un loc curat unde sa sada
Dar Eul cel ascuns din mine
Nu poate ca sa-L vada…

Copilule senin din mine

Mi-e dor să fiu copil senin
Ținut de maica mea în brate
Aș vrea să am iar chipul cel blajin
Ce înnoda neîncetat speranțe

Copilaria pură eu cat s-o regăsesc
Să las preamultele grijiri ce mă mâhnesc
Să fiu din nou acel gând curat
Ce dintru-nceput în mintea Lui a stat...

Copilule smerit din al meu suflet
Ridică-te degrab’ și îmi zâmbește
Revino iar întru al meu cuget
Și inima îmi potolește

Copilule frumos din mine
Alunga-n depărtare amarele suspine
Și-nvată-mă din nou ca să iubesc
Adâncul cel adânc să împlinesc...

Și totuși...

Cătăm prin vremi sa-nveșnicim
A noastre umbre
Și adesea toți uităm să mai iubim
A Sale urme...

Dorim să fim mereu spre slava lumii
Cei deșarte
Și-uităm să ne numim stăpânii
Acestei cărni uitate...

Și-alergăm pentru-a cuprinde-n brațe
Un vânt tăios ce vine din departe
Și ne lăsăm goliți de-a Lui speranțe
Purtând în noi inimi-ntunecate

Dar totuși să credem cu tărie
De mai avem în noi o licărire
Și să chemăm cu dor a Sa iubire
Spre-a fi chemați intru a Sa înveșnicire!

Adâncul din...adânc...

În lumea asta mare
Mă odihnesc în așteptare
Tu..ești în umbra mea...dar eu
Mă îndoiesc ... mereu.

Și vreau să fug, să nu-mi mai fie dor
Si vreau sa scap de-al meu fior
Ce inima-mi cutremura neincetat
Si mintea …ce ganduri multe a umblat

Ma simt stingher , de fratii mei uitat
Ma simt un las, ce repede a renuntat
A mai lupta, si- a mai spera

Si vad naluci ce se inalta langa mine
Si le aud cumplitele suspine
Si vocile lor tremurande
Ce vor cumplit sa ma scufunde…

Si totusi acolo... in adancul cel adanc
E o lumina si o iubire ce ma patrund
Este-un indemn spre cele ‘nalte
E o putere…ce ma ajuta…
Sa merg…tot mai departe.