Zâmbește!

Când te trezești de dimineață

Și simți că ești din nou în Viață

Zâmbește!

Când soarele îți răsare sub privire

Și te pătrunde cu lină strălucire

Zâmbește!

De te-ntristează gândurile-ntunecate

Și ți-ai dori să fie mai curate

Zâmbește!

Când te cuprinde dorul de-a pleca departe

Și vrei să fugi dintru a ta cetate

Zâmbește!

Zâmbește căci cu tine este Domnul

Ce te iubește și-n veci te va iubi

Zâmbește și vei face să picure în tine

Doar gânduri bune și stropi de fericire!

Șoaptele inimii

Spre lăsarea serii, adică în ceasul în care lumina se amestecă cu întunericul, sufletele căutătoare de Dumnezeu pornesc spre locul de întâlnire. O cameră pe care sunt pictate Chipuri și Asemănări învăluite de o lumină curată, lină, discretă. Ei sau ele stau de veghe înconjurând cu iubirea lor pereții Bisericii...De la strană se aud încet vocile monahilor care și-au dedicat existența lui Dumnezeu...ce frumos!ce tainic!nu găsesc cuvintele care să-mi explice ce simt fiind într-o asemenea încăpere...Mă gândesc la curajul monahilor...să lași tot ce ai și tot ce ești pentru El...iar eu...eu încă sunt la linia de start...Îmi adun gândurile umblătoare și mă apropii...în încăperea aceasta minunată nu suntem, afară de monahi,decât trei sau patru persoane...În această liniște profundă îmi aud gândurile cum pășesc prin minte, de colo colo, aud sunetul sângelui care îmi curge prin vene, aud cum inima bate...de dor, de bucurie, de neputință, de...lipsă dar și de bucuria de a fi acolo...și mai mult decât atât o aud cum îmi șoptește tainic un Cuvânt ce dezleagă izvorul lacrimilor tocmai din adânc... Inima mi-a șoptit că...nu, nu pot să spun ce mi-a șoptit pentru am promis că voi păstra atât cât voi putea taina ei...Ce minune...în liniștea înserării, la ceas de toamnă târzie am început să aud cum delicat inima șoptește taine...

Să ierți!

Să ierți...înseamnă a iubi adânc
Și să iubești înseamnă a ierta profund...
Să ierți îți cere a fi un cuget preasmerit
Și-un suflet tare...de vremuri ne-ndoit

Să ierți...ce taină sfântă
Se ascunde înăuntru?
Și ce lumini de dor curat
Se vad in omul ce Te doreste ne`ncetat?

Ce taină oare se ascunde în iertare?
Ce poți să faci atunci când „tu” te doare?
Și cum să ierți când ești cuprins de tare
Ce te supun...și te îndeamnă spre neiertare?

Și câtă pace se revarsă prin iertare?
Și oare cum e ruga în inima curată
Ferită de păcate și ne`ntinată
De neputința de a iubi, de neiertare?

Cand ploua

Cand ploua cerul plange si suspina

Caci soarele care rasare prin lumina

E prea departe....

Sau poate ca nu-l vede

Caci ii este atat de sete

De caldura....

Si lacrimile lui ce-i curg neincetat

Mi-arata ca nicicum nu poate fi mai bucurat

Decat de soarele cel inaltat...

Si-acum el, cerul, asteapta o minune

Ca Tu sa vii, si sa rasari in el

Si sa ii umpli a existentei goliciune...

Si el te cheama mereu pe Tine

O, Doamne sfinte si Stapane

Coboara-te din nou la mine...

Dorire

Si sufletu-mi se raneste asa usor

Cand vrea prea mult si e topit de dor

Iar inima ar vrea sa fie mai curata

Si adesea pare-a fi mult prea-ntinata

Iar gandul...gandu-mi zboara peste nori

Acolo unde-n Ceruri e-nconjurat de-atatia sori

Ar vrea sa taca si-ar vrea sa simta pace sfanta

Sa fie iar cu patruns de raza Ta cea blanda...

Dar sufletul asteapta-un suflet cald si tare

Ce poate sa-l trezeasca din uitare...

Din nou...de mine

Am invatat ca fericirea picura din cer

Am invatat ca trebuie sa-nvat sa sper

Am invatat ca doar prin ruga pot respira

Si doar prin pocainta pot a ma aduna...

Am inteles ca poti grai prin ganduri

Am inteles poti citi si printre randuri

Am inteles ca Lumina te poate ridica

Din umbra intru care lumina ta zacea...

Am adunat in mine-adesea doar durere

Am adunat si lacrimi si lipsa de putere

Am adunat nimic, nimicuri prea desarte

Ce m-au purtat spre cai atat de departate...

Ai rasarit in mine cuvinte dulci de Sus

Ai rasarit in mine Tu Soare fara de apus

Ai rasarit in mine nadejdea fara de-ndoiala

Si mi-ai facut adancul sa se rifdice din greaua amorteala...

Ai picurat in mine a Ta suflare

Ai picurat si sfanta Ta iertare

Ai picurat curajul de a ma duce inainte

Si mi-ai deschis a Tale brate, al meu Cuvinte...

Tu ai pictat in mine asemanarea spre sfintire

Si m-ai chemat sa vin din nou spre Tine...

Si-acum eu ratacind pe cai straine

Indura-te, te rog, din nou, de mine...

Lumină și rugăciune

Lumina si albastrul cel din suflet
Aduc pe chipuri intristate zambet
Si tot ce e-nautru se preface
In sfanta bucurie si in pace...

Și soarele cel zâmbitor

Ce odihnește peste tine

Coboară cu putere înspre mine

Căldura lui și razele senine

Iar lacrimile de pocăință

Acum rodesc iertare

Și tot cel ce a fost în suferință

Acum e vesel și e tare...

Și inima se adâncește-n rugăciune

Căci doar în ea se poate regăsi pe sine

Și doar în ea învață să trăiască

Și doar prin ea învață să iubească...