Clipe

Cad clipe una dupa una
Si lacrimi ude rand pe rand
Si ma intreb: ''o, Doamne cand
Vei stinge toata ura?
Si pace cand are sa fie pe pamant?''
Si gandul meu se-treaba oare
De ce caram in spate-atatea tare?
Si zile mor si altele se nasc

Dar noi nicicand gustam dintru al Tau Cuvant

Si-as vrea si eu sa fiu alt om

Sa las in urma cumplita pizmuire

Sa gust de-aici din sfanta nemurire!

Privesc spre Chipul bland

Dintru a Ta icoana

Si-mi simt profund cumplita vina

Si ma ridic ...dar cad din nou...

Si iarasi vreau sa fiu intru a Ta lumina

Iar Tu acolo esti sa ma ridici...

Culoare

Privesc spre-albastrul cel fara de cuvinte
Strigand spre Inima ce nu ma minte
Privesc spre verdele ce-mi da racoare
Ma simt patrunsa de culoare

Ma mangaie lumina calda si senina
A Soarelui ceresc, si ma alina
Curatul aer dintre seara
Ce imi trezeste a sufletului amorteala

Si vad cum cerul isi picteaza chipul
Punand pe sine alte chipuri sfinte
Dorind la fel inalt o rugaminte
Pentru ca iubirea sa mi se-nfierbiente

Si vreau ca Duhul sa coboare inlauntru
Si simt cum nu mai este trupul
Caci El Se-ascunde printre inimi
Ce vor sa isi afle drumul

Si Duhul cata prin adancuri
Un loc curat unde sa sada
Dar Eul cel ascuns din mine
Nu poate ca sa-L vada…

Copilule senin din mine

Mi-e dor să fiu copil senin
Ținut de maica mea în brate
Aș vrea să am iar chipul cel blajin
Ce înnoda neîncetat speranțe

Copilaria pură eu cat s-o regăsesc
Să las preamultele grijiri ce mă mâhnesc
Să fiu din nou acel gând curat
Ce dintru-nceput în mintea Lui a stat...

Copilule smerit din al meu suflet
Ridică-te degrab’ și îmi zâmbește
Revino iar întru al meu cuget
Și inima îmi potolește

Copilule frumos din mine
Alunga-n depărtare amarele suspine
Și-nvată-mă din nou ca să iubesc
Adâncul cel adânc să împlinesc...

Și totuși...

Cătăm prin vremi sa-nveșnicim
A noastre umbre
Și adesea toți uităm să mai iubim
A Sale urme...

Dorim să fim mereu spre slava lumii
Cei deșarte
Și-uităm să ne numim stăpânii
Acestei cărni uitate...

Și-alergăm pentru-a cuprinde-n brațe
Un vânt tăios ce vine din departe
Și ne lăsăm goliți de-a Lui speranțe
Purtând în noi inimi-ntunecate

Dar totuși să credem cu tărie
De mai avem în noi o licărire
Și să chemăm cu dor a Sa iubire
Spre-a fi chemați intru a Sa înveșnicire!

Adâncul din...adânc...

În lumea asta mare
Mă odihnesc în așteptare
Tu..ești în umbra mea...dar eu
Mă îndoiesc ... mereu.

Și vreau să fug, să nu-mi mai fie dor
Si vreau sa scap de-al meu fior
Ce inima-mi cutremura neincetat
Si mintea …ce ganduri multe a umblat

Ma simt stingher , de fratii mei uitat
Ma simt un las, ce repede a renuntat
A mai lupta, si- a mai spera

Si vad naluci ce se inalta langa mine
Si le aud cumplitele suspine
Si vocile lor tremurande
Ce vor cumplit sa ma scufunde…

Si totusi acolo... in adancul cel adanc
E o lumina si o iubire ce ma patrund
Este-un indemn spre cele ‘nalte
E o putere…ce ma ajuta…
Sa merg…tot mai departe.

Suflet

Ce poate fi mai greu de suportat

Decât un suflet-ntunecat

Ce vrea mereu să aibă-n mână

Doar lucruri zămislite din țărână...

Ce poate fi mai lesne de ucis

Decât un suflet ce s-a stins

Căci a-ndepartat treptat

Lumina ce mai înainte l-a-ndreptat...

Ce poate fi mai înspăimântator

Decât un suflet înghetat de dor

Să tot plece înapoi

Să se afunde în noroi...

Ce poate fi mai greu de dus

Decât un suflet ce în păcat s-a pus

Ai fi mereu slugarnic credincios

Pentru-a primi doar bunuri de prisos...

O!Suflete al meu atât de înghețat

O! Omule mereu în doruri înecat

Privește de acum către Lumină

Și vei găsi acea odihnă

Ce-ai căutat...

Cursa vietii: fuga dupa vant

Frații mei...poate sună fals, asta pentru că nu simt atât de multă iubire în inima mea încât să îi consider pe toți oamenii frații mei...greu lucru pentru un suflet iubitor de sine...În urma unei conversații avute cu cineva un gând s-a lipit de mintea mea, cel puțin pentru noaptea aceasta...noi oamenii, cei mai mulți dintre noi, ne-am înscris într-o cursă, cursa vieții care are o singură proba...alergatul/fuga după vânt. Toți vrem să îl prindem de picioare ca mai apoi să ne fălim în fața celorlalți cu prada din mâinile noastre...Câtă înșelare...Să stăm o clipă, nu mai mult, doar o clipă, noi în fața noastră, noi în fața morții ( sună pesimist, sună sumbru, sună a om frustrat sau mai știu eu cum...asta contează cel mai puțin)...cum o fi? Mă încearcă un sentiment de teamă asta pentru că inimele noastre au fost golite...de harul lui Dumnezeu. La ce mi-ar folosi frumusețea, care trece cât ai clipi, la ce mi-ar folosi toate cele pur trupești când mi-am golit sufletul de sensul existenței...și atunci grăiesc în sine mea: „O, Doamne Tu chiar ești! Dar...Cine ești...? Teoretic știu...dar experențial sunt cu totul pe dinafară” Cum ar putea un suflet iubitor de slavă să afle răspunsul la întrebarea asta?Utopie....
Te rog acum oprește-te puțin din fuga asta nebună...da, știu vor trece alții pe lângă tine arătându-ți că ei mai au puțin și prind vântul și poate te vor ironiza pentru oprirea ta...că ești nerealist, că ești învechit, că de fapt....nu-i asculta... măcar de data asta...Vezi că înlăuntrul tău e cineva către care nu te-ai mai deschis de multă, foarte multă vreme...ești chiar tu...da, tu! Bietul Tu din tine...„Tu” încă mai așteaptă să-l hrănești din când în când cu harul lui Dumnezeu sau mai bine zis să-l lași pe Dumnezeu să te mai viziteze...să te mai hrănească....
Acum...ești liber să continui cursa după vânt sau să te oprești și să alergi în altă direcție...spre adâncul ființei tale...spre tine...