Azi

Azi caut in sufletul din mine sa gasesc
Cuvinte ce mintea inteleptesc
Azi vreau sa vad lumină in adanc
Si-n dragostea divina sa patrund...

Azi vreau sa uit...sa uit ce am visat
Si tot ce inima prea mult a-ndurerat...
Azi vreau sa sterg din suflet toata durerea
Si sa gasesc in taina din adanc...tacerea...

Azi vreau sa imi pictezi pe Chip un zambet
Si sa alungi tot ce e rau din cuget...
Azi vreau sa simt cum libertatea de a fi
Imi curge lin prin vene...

Azi vreau ca ochii mei sa nu mai ploua
Pamantul cel insetat de dor al lor
Sa izvorasca roua...

Azi vreau sa fie soare in fiecare noapte
Si ingerii din ceruri sa ne rosteasca soapte...
Azi vreau sa fie Tu cel care viata imi pulseaza
Si singura Prezenta care privirea insenineaza...

De ai...

De aş avea lumină în privire
Mi-aş linişti neliniştita mea simţire.
De aş avea mai multă dragoste curată în adânc
Mi-aş aminti că lumea ce se vede e doar...pământ.

De aş avea tăria de a răbda durerea născută din tăcere
M-aş ridica din iad, prinzând din nou putere.
De aş avea atentă ascultare
M-aş înălţa mai Sus de astă zare.

De aş căta cu dor eterna veşnicie
Atunci eu aş putea să îţi slujesc doar Ţie.
De mi-ai preface gândurile valuri în iubire
Aş îndrăzni atunci să uit de orice neîmplinire...

Mă întorc...

Şi gândurile toate mi s-au evaporat
Mă-ntorc din nou de unde am plecat
Credeam că am călătorit în viitor
Dar mă întorc acas' cuprins de dor

De dor...şi-adesea de durere
Căci al suflet înveşnicirea cere
Dar trupul îi stă adesea împotrivă
Şi vrea ca sufletului să-i fie frică...

Să-i fie frică şi ....să se teamă de uitare
Dar El nu uită...dar cheamă
Gândul călător spre înfrânare
Pentru a simţi ce-nseamnă a primi iertare

Iertare....cuvând de taină sfântă adânc pătruns
Dar stiu ca doar aceasta nu este de-ajuns
Pentru ca bucuria să fie chiar deplină
Gonind departe ...departe... preagreaua vină...

Şi vină...şi vină şi coboară până în omul cel de taină
Credinţa, pacea, blândeţea şi iubirea
Lumina, frumosul şi căldura...

Cărare către veşnicie...

Privesc  către apus şi văd cum clipele se scurg

Atât de repede şi mă întreb: Eu oare unde am să mă duc?

Şi simt cum viaţa fuge atât de repede de mine

Iar eu nu pot să îmi găsesc drumul către al meu sine...

E atât de lungă cărarea ce duce către al meu suflet

Şi stau şi mă gândesc, şi ne-ncetat eu cuget

Şi mă gândesc la veşnicie...

El unde oare poate să mai fie?

E atâta de departe şi totuşi este aşa aproape

Că-i simţi prezenţa vie în fiecare zi şi noapte

Când inima înalţi către adâncul cel din tine....

Iubirea-Infinit

O, Doamne atatea sute de cuvinte
Si-atatea mii de ganduri strecoara intru noi
Adesea deznadejde si lacrimi care curg siroi...

O, Doamne, cat de adanca poate fi
Fiinta omeneasca ce-si cata sensul de-a trai
Si cate umbre se vor a fi lumini...

Si Chipuri, Doamne...si Chipuri atata de firave
Cu cata usurinta pot ele fi-ntristate
De sorii fara de lumina ai beznei intunecate

Si totusi...desi in lume furtuna e fara de sfarsit
Asa de lin poate patrunde-n noi...Iubirea-Infinit....

Clipă

Clipa...un scurt moment...şi totuşi eternitate
În care soarele se poate-ntuneca...în noapte
O clipă poate fi...o veşnicie...
A cărui taină...singur al tău suflet
Să poată să o ştie...

Aş vrea adesea clipele de bucurie să stea în loc
Şi-n veci în umbra suferinţei să nu mă mai întorc...
Dar aş putea cumva să m-adâncesc în bucurie
Dacă al meu suflet tristeţea şi-apăsarea ei nu ştie?

O, clipă...din care lume neştiută vii?
Când simt atât de-adevărat cum poţi
Fiinţa mea să-nvii?
O, Doamne înveşniceşte-mi
Clipele când pot iubi,
Inundă-mi tot mai des lăuntrul
Cu bucuria de a trăi!

Omida...

A fost o dată demult, sau nu chiar demult, o omidă ca toate celelalte omizi. Numai că ea se deosebea de celelalte prin visele pe care le avea şi prin faptul că niciodată nu se hrănea cu frunzele verzi ale copacilor ci doar cu cele căzute sau uscate. Nimeni nu stia la ce se gandea aceasta omidă când mergea pe drum sau rătăcea pe copacii şi frunzele primăvăratice....Doar atât vedeau celelalte omizii că micuţul şi aproape nedesluşitul său chip se lumina când privea în picăturile de rouă...Oare ce ascundea în sufletul ei această mică omidă? Nimeni nu-şi putea închipui...
Dar într-o zi...omida privind în zare vede o frunză mare...inimioara ei începe să bată din ce în ce mai tare...Urcă în copac şi, deşi inima îi spunea să coboare, urcă mai departe....şi muşcă din frunza în care soarele îşi lăsa să se vadă razele luminate. Deodată se schimbă la chip...
Acum de fiecare dată când se privea în roua dimineţii nu se mai lumina ci începea să plângă şi o lua la fugă...ascunzându-se...Şi aşa o ţinu vreme de câteva luni...aproape că inima ei se stingea...nu mai avea putere  decât să plângă...să plângă...să plângă...să plângă...
Aşa se duceau zilele ei...una după altă...şi ea credea că  se va duce...închise ochii...aproape că nu mai sufla...în timpul acesta fratii s-au adunat în jurul ei...credeau că s-a dus...când deodată deschise ochii...Avea o licărire în privire...
- Am avut un vis, spuse omida...
Acum, de fiecare dată când se privea în roua dimineţii, se lumina...dar se lumina altfel...lumina din ochii ei...părea a fi din altă lume...
Ce vis va fi avut omida nimeni nu a ştiut vreodată...doar atât că omida devenise ea însăşi o lumină...